235 de ani de la ratificarea enunțului „Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi”

La dată de 26 august 1789, avea loc adoptarea „Declaraţiei Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului” (în franceză: Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen), document fundamental al Revoluţiei Franceze și al istoriei drepturilor omului, ce reprezintă carta fundamentală prin care au fost puse, în Franţa şi în lume, bazele democraţiei moderne.

Declaraţia cuprindea un preambul şi 17 articole, care combină dispoziţiile privind drepturile a trei categorii de persoane: „drepturile oamenilor” (francezi, străini sau inamici), „drepturi ale cetăţenilor” (cetăţeni francezi), care reamintesc şi întăresc libertăţile civile şi „drepturi ale societăţii” (naţiunea franceză), care sunt componente constituţionale.

Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului din 1789 a inspirat, în secolul al XIX-lea, un mare număr de texte similare în diferite ţări din Europa şi America Latină. Tradiţia revoluţionară franceză este, de asemenea, prezentă în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (convenţie ratificată şi de România, la data de 20 iunie 1994).

Context isoric

În primăvara lui 1789 s-au ținut alegeri de delegați pentru Adunarea Stărilor Generale (organ reprezentativ al poporului, cu rol consultativ), întrunită în mai. Concomitent, în ”caietele de doleanțe”, alegătorii își expuneau cererile în fața Adunării, vizând în special reformarea instituțiilor statului, ce urma să devină o monarhie constituțională. Regele Ludovic al XVI-lea consideră însă că rolul Adunării Stărilor Generale era acela de a identifica noi surse de venit și a aproba noi impozite, fără a pune în discuție prerogativele regale. În fața acestei atitudini, reprezentanții stării a treia (cei ai burgheziei, muncitorilor și țăranilor) s-au constituit pe 17 iunie 1789 într-o Adunare Națională și apoi în Adunare Națională Constituantă. Întrucât regele amenința cu dizolvarea Adunării, populația Parisului a cucerit și demolat fortăreața Bastilia, simbol al arbitrariului și absolutismului regal.

Regele Ludovic al XVI-lea, renunțând la intențiile agresive a părăsit Versailles-ul și a intrat în Paris. În provincie, țăranii au inițiat atacuri împotriva nobilimii și clerului. Acest fapt a provocat o stare de panică (”Marea Teamă”) și numeroși nobili au început să părăsească țara. În această atmosferă revoluționară pe 26 august 1789 Adunarea Națională a adoptat „Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului” fiind astfel așezate, în Franța și în lume, bazele democrației moderne, punând capăt arbitrariului și instaurând domnia legii.

Textul Declaraţiei îl puteți citi în cele ce urmează:

Preambul

Reprezentanţii poporului francez, constituiţi în Adunarea Naţionalǎ, considerând cǎ ignorarea, uitarea sau dispreţuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirilor populare şi ale corupţiei guvernelor, au decis sǎ expunǎ, într-o declaraţie solemnǎ, drepturile naturale, inalienabile şi sacre ale omului, astfel încât aceastǎ declaraţie, prezentǎ permanent la toţi membrii corpului social, sǎ le aminteascǎ fǎrǎ încetare drepturile şi îndatoririle lor; astfel încât actele puterii legislative şi cele ale puterii executive, putând fi oricând comparate cu scopul oricǎrei instituţii politice, sǎ fie prin urmare mai respectate; astfel încât cererile cetǎţenilor, fondate de acum înainte pe principii simple şi incontestabile, sǎ se fondeze pe respectarea Constituţiei şi a fericirii tuturor. În consecinţǎ, Adunarea Naţionalǎ recunoaşte şi declarǎ, în prezenţa şi sub auspiciile Fiinţei Supreme, drepturile urmǎtoare ale omului şi cetǎţeanului.

Articolul I – Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitate publică.

Articolul II – Scopul fiecărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi inalienabile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, dreptul la siguranţă şi la rezistenţă la opresiune.

Articolul III – Principiul oricărei suveranităţi rezidă în principal în naţiune; nici o entitate, nici un individ nu pot exercita o autoritate care nu emană în mod explicit de la ea.

Articolul IV – Libertatea este de a face tot ceea ce nu face rău altora: astfel, dreptul fiecărui om nu are limite, cu excepţia acelora care asigură celorlaltor membri ai societăţii exercitarea aceloraşi drepturi. Aceste limite pot fi determinate numai prin lege.

Articolul V – Legea poate interzice numai acţiunile dăunătoare pentru societate. Orice lucru care nu este interzis prin lege nu poate fi împiedicat, şi nimeni nu poate fi obligat să facă ceva ce nu este prevăzut.

Articolul VI – Legea este o expresie a voinţei generale. Toţi cetăţenii au dreptul de a participa personal sau prin reprezentanţii lor la formarea sa. Aceasta trebuie să fie aceeaşi pentru toată lumea, indiferent dacă protejează sau pedepseşte. Toţi cetăţenii, fiind egali în ochii legii, sunt la fel de eligibili pentru toate demnităţile, locurile şi angajările publice, în funcţie de capacitatea lor şi fără a face altă distincţie decât cea privitoare la virtuţile şi talentele lor.

Articolul VII – Nici un om nu poate fi acuzat, arestat, nici deţinut decât în cazurile stabilite prin lege şi după formele prescrise de aceasta. Cei care solicită, dau, execută sau fac să se execute ordine arbitrare trebuie pedepsiţi; dar orice cetăţean somat sau arestat în virtutea legii trebuie să se supună imediat; dacă opune rezistenţă, el se face vinovat.

Articolul VIII – Legea nu trebuie să stabilească decât pedepse strict şi evident necesare şi nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi stabilite şi promulgate anterior delictului şi aplicată legal.

Articolul IX – Orice om este presupus nevinovat, până în momentul în care a fost declarat vinovat; dacă se consideră necesar să fie arestat, orice act de constrângere, în afara celor necesare pentru reţinerea lui, trebuie să fie aspru pedepsit de lege.

Articolul X – Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, dacă manifestarea lor nu tulbură ordinea publică stabilită prin lege.

Articolul XI – Comunicarea liberă a gândurilor şi opiniilor este unul din drepturile cele mai de preţ ale omului; orice cetăţean poate deci să vorbească, să scrie şi să tipărească liber, în afara cazurilor prevăzute prin lege, în care va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a acestei libertăţi.

Articolul XII – Garantarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului necesită o forţă publică: această forţă este instituită în avantajul tuturor şi nu în folosul personal al acelora cărora le este încredinţată.

Articolul XIII – Pentru întreţinerea forţei publice şi pentru cheltuielile administrative, o contribuţie comună este indispensabilă. Aceasta trebuie să fie distribuită egal între toţi cetăţenii, en raison de leurs facultés.

Articolul XIV –  Cetăţenii au dreptul să constate ei înşişi sau prin reprezentanţii lor necesitatea contribuţiei publice şi s-o accepte în mod liber, să urmărească destinaţia care i se dă, să-i determine cuantumul, bazele, perceperea şi durata.

Articolul XV – Societatea are dreptul să ceară socoteală oricărui funcţionar public pentru modul în care îşi îndeplineşte funcţia.

Articolul XVI – Orice societate care nu asigură garanţia drepturilor şi nu statorniceşte separarea puterilor este lipsită de constituţie.

Articolul XVII – Proprietatea fiind un drept inviolabil şi sacru, nimeni nu poate fi privat de ea, cu excepţia cazurilor în care necesitatea publică, legal constatată, pretinde în mod evident acest lucru, şi cu condiţia unei juste despăgubiri prealabile.

………………..

Surse: „Declaration of the Rights of Man – 1789” https://avalon.law.yale.edu/18th_century/rightsof.asp;  „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1793” http://www.istorie-pe-scurt.ro/declaratia-drepturilor-omului-si-ale-cetateanului/. Foto:https://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_drepturilor_omului_%C8%99i_ale_cet%C4%83%C8%9Beanului_din_1793.