A FI SAU A NU FI DAC

Nu am îmbrăcat hainele de dac, așa, dintr-o dată! În timp, prieteni sau gazetari m-au numit, exagerat, „ultimul dac din Munții Orăștiei”, pentru ce făceam pe vremea aia.

Erau anii ‘90 iar Sarmizegetusa era năpădită de gunoaie și de vegetație, era pângărită de tot felul de indivizi care își consumau urina pe altarul de andezit și îl stropeau cu același lichid, pentru a-i conserva energia și era jefuită de căutătorii de comori și mâzgălită cu grafitti.

Nu puteam să văd așa ceva și să-mi beau cafeaua de dimineață liniștit, fără grija a ceea ce trebuia să fac în ziua respectivă. Nu dormeam cu nopțile, făcând planuri pentru a doua zi, cum să car gunoaiele sau cum să gonesc pe cei care profanau monumentele. Mă prindea, dimineața treaz, scriind autorităților să facă ceva pentru protejarea Sarmizegetusei și plecam pe calea „Orașului din Munte”.

Drumul era rău de tot, cu pietroaie și gropi și în zece ani, am „schilodit” patru mașini, bune de dat la fier vechi. La singura cârciumă de pe vale, matinalii, cu țoiul în față, spuneau „Io, iar să duce nebunul ăsta sus. Iar vine cu mașina plină de gunoaie”. Erau obișnuiți oamenii iar vestea s-a dus prin țară, că, acolo sus, în „Raiul Regilor Daci” este unul, cu o bâtă încovoiată, care cară gunoaie și se bate cu profanatorii de monumente sau este în conflict cu scormonitorii de comori.

Au tot venit televiziuni și ziariști să-mi ia interviuri. Nu voiam să vorbesc cu nimeni, jos în sat sau la Deva, ci doar acolo sus, ca să vadă și ei, cu ochii lor, în ce situație disperată era Sarmizegetusa Regia. Și așa am ajuns „mare dac” Apoi mi-am încropit niște țoale, așa cum vedeam pe columnă și le purtam la diferite sărbători sau paranghelii organizate de oficialități. Consideram că nu era o ostentație apariția mea, îmbrăcat în dac. Așa mă simțeam în largul meu,   împlinit, cu truda mea în munții dacilor.

Apoi au apărut cei din Terra Dacica Aeterna, primul grup de reconstituire istorică și ei purtători de costume de epocă, dacice și romane, concepute de specialiști ai istoriei, arheologi sau creatori de artă profesioniști. La ei nu exista rabat de la felul în care trebuiau confecționate și purtate veșmintele antice. Era un fel de poliție a exigenței științifice care aproba numele purtat, ținuta și armamentul. Fără trei recomandări nu puteai intra în rândurile lor. Le-am obținut și am fost primit în armata dacilor, plătitor de cotizație și camarad de arme cu niște oameni minunați. Mergeam prin școli și prezentam ore de istorie vie elevilor. Daos, Arcia, Asella, sau Marcius Turbo arătau copiilor istoria adevărată a războaielor dintre daci și romani. Pe mine mă chema Diegis, eram frate cu Decebal și aveam rol de prezentator. Era frumos pe vremea aia, când împreună îi învățam pe copii să tragă cu arcul, să mânuiască falxul și felul în care se îmbrăcau dacii și romanii. Copii erau fascinați. Simțeam cu toții că îndeplinim o datorie față de generațiile tinere, zăpăcite de un sistem de învățământ aberant, în care istoria era cel mult „Cenușăreasa” materiilor predate în școli.

Rând pe rând, au început să apară și alte grupuri de reconstituire istorică, în mai toată țara. Fiecare cu oamenii săi, cu idei noi, dar cu o costumație care începea să se degradeze din punct de vedere a originalității. Unele grupuri ajunseseră să semene a veritabile turme de saltimbanci. Terra Dacica Aeterna  și mai apoi Garda Apulum din Alba Iulia mergeau înainte, la fel cum se născuseră, cu exigențe nenegociabile în ceea ce privește recuzita și adevărul istoric.

Din păcate, ideile de Dacia și de dac s-au răspândit și printre cei certați cu istoria adevărată, clienți ai ostentației, clovni sau șarlatani, care inventau tot felul de istorii cu dacul Iisus, cu vrăjitoare sau cu preotese dace, cu energii bune, smulse din templele Sarmizegetusei, cu teorii halucinante pe care le predau enoriașilor ce scoteau din buzunar bani grei, pentru a învăța tâmpenii. Denumirea de dac începea să-și piardă din farmec, din originalitate și nu a fost mult până să se afunde în banalitate păguboasă.

Adevăratele trupe de reenactment nu au reacționat în niciun fel, nu au intervenit atunci, deși ar fi fost bine să o facă, iar primele semne ale alunecării istoriei dacilor în penibil, au început să apară. Decăderea unei idei, frumoase la început, a continuat cu tot mai multe apariții ale unor daci de carton care populează îndeosebi adunăturile extremiste, naționaliste sau cum li se mai spun. Îmbrăcați în jenante costume, cu iz de circ, intonând cântece cu texte idioate, fluturând drapele mâzgălite, încălcând legea, cu lupi dacici sau cu săbii încovoiate, saltimbancii fără crez  dau o culoare maronie acestor  mitinguri.

Peste toți, tronează un stegar dac, o caricatură modernă, care fascinează naivitatea populară prin originalitatea lui grotescă. Un pilaeus, o barbă, un cămeșoi asortat cu sandale chinezești și un drapel tricolor nu au nimic de a face cu ideea de dac dar în jurul lui istericalele fac zid, în numele libertății de exprimare. Urletele lui venite parcă din junglă, vocabularul său primitiv, gesturile lui neprevăzute și necontrolate sunt deopotrivă adulate de naivi și condamnate de lege. Aparițiile lui nu au legătură cu istoria, ci cu manipularea, nu au legătură cu autenticul, ci cu kitsch-ul, așa cum atitudinea lui nu are nimic a face cu normele unei conviețuiri sociale normale și curate.

Ultima legănare a acestui maimuțoi într-un copac, din care răcnea un cântec al copilăriei, în care un elefant se legăna pe o pânză de păianjen, m-a făcut să-mi aranjez, cu grijă, costumul de dac, să-l așez cu infinită tristețe într-o sacoșă și să-l pun bine, acolo de unde îl vor lua cei care  mă vor îmbrăca în drumul meu în pământ.

Nu mai pot purta acel costum drag ca lumina ochilor când, în mintea naivilor și a inculților, imaginea unui dac este întruchipată bezmetic de un șarlatan, care, ostentativ, se leagă de o istorie pe care nu o cunoaște, nu o iubește și pentru care nu a făcut nimic adevărat.