Anul Nou prin „fereastra” istoriei

„Fiecare zi este o viață în miniatură” – Seneca

Pe 31 decembrie, în România, cândva se mergea cu plugușorul din casă în casă pentru a ura lumea de Anul Nou, dorindu-le un „prosper nou an” și La mulți ani! Dar haideți să coborâm în trecutul zilei și să aruncăm o privire pe „fereastra” istoriei.

Pentru grecii antici, conceptul de An Nou nu are nimic în comun cu cel pe care îl cunoaștem noi. Fiecare cetate-stat își calcula timpul folosind un calendar lunar propriu, astfel încât începutul anului nou varia de la o comunitate la alta.

Pentru atenieni, anul nou debuta în luna iulie-august (Hekatombaion). Organizau ceremonii și festivaluri în care celebrau zeii, legătură omului cu natura și ordinea cosmică. O altă deosebire a sărbătorii se referă la faptul că avea mai mult o dimensiune religioasă mai degrabă decât socială.

Activitatea grecilor antici de a consulta oracolele – precum cel din Delphi – era o practică frecventă. În apropierea Anului Nou textele clasice și tradițiile orale erau revizitate pentru a oferi sens și direcţie vieții.

Spre deosebire de Atena, unde Anul Nou era marcat de un festival religios, în Sparta începutul anului era legat de ciclurile agricole și de ritualuri de purificare. Anul începea în luna mai, când spartanii făceau sacrificii zeilor, pentru a asigura prosperitatea și protecția cetății.

Romanii marcau începutul anului cu sărbători dedicate zeului Ianus – protectorul începuturilor și tranzițiilor. Însăși denumirea lunii ianuarie provine de la acest zeu cu două fețe: una îndreptată spre trecut și cealaltă spre viitor. Romanii vedeau în acesta un simbol al continuității și al noilor oportunități. Poziția sa unică, de a privi simultan înainte și înapoi, îi conferă o semnificație profundă: omul trebuie să învețe din trecut pentru a construi viitorul.

Înainte ca Julius Caesar să stabilească ianuarie ca prima lună a anului, romanii considerau și ei că anul începe în martie. Magistrații orașului erau învestiți în funcție, începând cu ziua de Anul Nou. La 1 martie, vechii magistrați se prezentau în fața Senatului pentru a demonstra că și-au făcut datoria conform legilor (o practică bună, care ar fi trebuit păstrată!). Apoi, cei care își începeau mandatul depuneau jurământul și își ocupau locul dat de funcția deținută. După ce Roma a devenit capitală de imperiu, în 27 î. Chr., ziua de Anul Nou a devenit cadrul în care militarii și conducătorii orașelor jurau credință împăratului. Împăratul reformator Julius Caesar a modificat calendarul și a stabilit ca ziua de 1 ianuarie să marcheze debutul anului, începând din 46 î. Chr. Prima lună a anului, numită după Ianus, zeul cu două fețe al cărui spirit locuia în cadrul ușilor și al arcadelor, avea o semnificație specială pentru romani. Considerând că Ianus se uită, concomitent, și în anul care a trecut și în cel care vine, aceștia ofereau sacrificii zeității și făceau promisiuni de bună purtare pe viitor.

Anul Nou era marcat prin ofrande și rugăciuni. Romanii aduceau sacrificii lui Ianus și Juno, cerând prosperitate și sănătate pentru anul ce urma. Își decorau casele cu lauri, considerând că acestea aduc noroc, și făceau daruri simbolice, precum mierea și nucile, menite să îndulcească relațiile sociale.

Babilonienii din Antichitate cu prilejul Anului Nou, în urmă cu 4.000 de ani, au ținut sărbători consemnate și organizate în onoarea acestui eveniment. Deși perioada era diferită, pentru ei Anul Nou debutând în martie, odată cu semănatul viitoarelor recolte, se aniversa același lucru, sfârșitul și începutul unor cicluri calendaristice. În timpul unui festival religios, care se întindea pe 12 zile, denumit Akitu, babilonienii încoronau un nou rege sau își reafirmau loialitatea față de cel existent. De asemenea, promiteau zeilor că își vor achita datoriile și vor returna obiectele împrumutate. Aceste promisiuni pot fi considerate strămoșii îndepărtați ai actualelor rezoluții de Anul Nou. Dacă erau îndeplinite, zeii aveau să îi răsplătească, protejându-i în anul care urma. Dacă nu reușeau să se țină de cuvânt, ar fi căzut în dizgrația zeilor și nimeni nu își dorea așa ceva.

La fenicieni, calendarul era sincronizat cu ciclurile agricole. Anul Nou era celebrat în jurul echinocțiului de primăvară sau al toamnei, perioade ce marcau începutul și sfârșitul sezonului agricol. Ceremoniile erau centrate pe venerarea zeilor principali, precum Baal – zeul fertilității și al cerului, și Astarte – zeița iubirii și a fecundității. Ritualurile includeau ofrande, dansuri și procese sacre care reafirmau relația dintre oameni, zei și natură.

Ca popor al mării, fenicienii organizau procesiuni și ceremonii care includeau purificarea prin apă, fiindcă apele mării erau văzute de aceștia ca și sursă a vieții și simbol al infinitului.

La sumerieni, Anul Nou era cunoscut sub numele de Akitu. Pentru acest popor, atunci se făcea o reînnoire cosmică, socială și politică, îmbinând aspecte religioase, filosofice și comunitare. Sărbătoarea Akitu se desfășura la începutul primăverii, în luna Nisan (martie-aprilie), marcând debutul sezonului agricol. Acest moment era văzut ca o renaștere a naturii după lunile de iarnă, iar prin rituri și ceremonii, sumerienii cereau zeilor prosperitate și fertilitate pentru anul ce urma.

Într-o civilizație dependentă de irigațiile din Tigru și Eufrat, Anul Nou era o ocazie de a reafirma armonia dintre om și natură. Ceremoniile se desfășurau în temple mari și includeau procesiuni, rugăciuni și recitarea poemului mitologic „Enuma Elish” – care descria crearea lumii. Acest ritual reafirma ordinea cosmică, zeii fiind considerați garanții stabilității universului.

Un aspect unic al sărbătorii Akitu era rolul ritual al regelui. În timpul ceremoniei, regele trecea printr-un ritual de „umilire” în fața zeului: era dezbrăcat de însemnele regale, lovit simbolic de marele preot și forțat să recunoască faptul că puterea sa provenea de la zei. După acest act, regele era „reîntronat”, simbolizând reînnoirea legământului divin dintre suveranitate și ordinea cosmică.

Pentru egiptenii din antichitate, începutul anului era strâns legat de ciclurile naturale, în special de revărsarea anuală a Nilului, care avea loc vara (iulie-august). Acest fenomen era perceput ca un dar al zeului Hapi, personificarea fluviului.

Egiptenii își bazau calendarul pe ciclurile heliacale ale stelei Sirius (Sothis), cea mai strălucitoare stea de pe cer. Ridicarea heliacală a lui Sirius – când apărea prima pe cer dimineața, înaintea răsăritului soarelui – coincidea cu revărsarea Nilului.

Sărbătoarea lor, cunoscută sub numele de Wepet Renpet (Deschiderea Anului), avea o semnificație profundă, legată de armonia dintre cosmos, natură și viața umană. Sărbătoarea Wepet Renpet avea loc în cadrul templelor sacre, unde preoții organizau ceremonii dedicate zeilor. Ra, Osiris și Isis erau printre divinitățile venerate, fiecare reprezentând regenerarea, ordinea cosmică și protecția. Ritualurile implicau ofrande, rugăciuni și procesiuni sacre, iar uneori statuia zeului principal era scoasă din templu și purtată prin comunitate pentru a binecuvânta pământurile.

Pentru primii creștini. Stabilirea religioasă a datei de 1 ianuarie ca început de an a avut loc pentru prima dată în 1691, de către Papa Inocențiu al XII-lea. La multe popoare antice din emisfera nordică, anul începea la 1 martie.

În liturghia romano-catolică 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun; astfel, această zi este dedicată Fecioarei Maria. În același timp, în a opta zi de la naștere sunt amintite în Evanghelie (Luca 2,21) tăierea împrejur și botezul, potrivit religiei iudaice, a pruncului Iisus — la fel și în bisericile evanghelice. În biserica ortodoxă la 1 ianuarie este și ziua Sfântului Vasile, episcop de Cezareea Cappadociei.

În epoca contemporană Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie — noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „trezire”, aici cu sensul de ospăț la miezul nopții) — cu petarde și artificii; rudelor, prietenilor și cunoștințelor li se fac urări de noroc și sănătate și se urează „La mulți ani!”.

Prima zi a anului a devenit un prilej de meditație asupra greșelilor comise în anul încheiat și a stabilirii unor modalități de a le îndrepta sau de a nu le mai face. În 1740, pastorul englez John Wesley, fondatorul metodismului, a inițiat un serviciu oficiat mai ales în noaptea de Anul Nou și în prima zi a anului. Credincioșii citeau din Scriptură și intonau imnuri religioase, oferind astfel o alternativă la aniversarea zgomotoasă și adesea dezmățată prin care, de regulă, era sărbătorită venirea Noului An. Astăzi este o practică populară în cadrul bisericilor protestante evanghelice, mai ales în cadrul celor afro-americane, să se țină slujbe de noapte, la care oamenii participă, rostind rugăciuni și făcând promisiuni pentru anul care începe.

Obiceiuri și tradiții în prezent

Cehii au obiceiul ca de Anul Nou să mănânce supă de linte.

Slovacii bagă sub fața de masă bani sau solzi de pește.

În unele zone din America de Sud, mulți întâmpină noul an stând pe piciorul drept. Alții sună din corni și aruncă petarde.

Grecii fac o prăjitură tradițională în care pun bani. Persoana care găsește banii va avea parte de bucurie tot timpul anului. Acest obicei a fost transmis și în anumite regiuni ale României.

Evreii din Israel mănâncă mere unse cu miere, pentru ca noul an să fie foarte dulce.

Italienii încep cina mâncând o farfurie de linte, iar după toastul pentru noul an se obișnuiește să se arunce cupa pe fereastră.

Spaniolii mănâncă 12 boabe de struguri, însemnând ultimele secunde ale anului, ca ritual pentru atragerea norocului. Obiceiul a fost preluat de numeroase țări latino-americane.

În România, în mod tradițional nu se aruncă nimic din casă în prima zi a Anului Nou pentru că, procedând astfel, o persoană își aruncă norocul. Tot în prima zi din an nu se iese din casă până ce o persoană brunetă nu intră în casa respectivă (potrivit tradițiilor, persoanele brunete aduc noroc și fericire, iar cele roșcate și blonde ghinion). În noaptea dintre ani, oamenii își pun o dorință, pentru că aceasta are toate șansele să se îndeplinească. Noaptea de Revelion este întâmpinată cu mult zgomot (ca în Conu Leonida față cu reacțiunea, de I.L. Caragiale) pentru că zgomotele puternice alungă spiritele rele. Se desfac sticlele cu șampanie la cumpăna dintre ani, ca să aibă un an mai prosper. Pușcarea petardelor de Anul Nou este practicată de regulă de către cei tineri. Și desigur pe 31 decembrie se merge cu plugușorul iar pe 1 ianuarie cu sorcova.

…………………

Surse: https://ro.wikipedia.org/wiki/Anul_Nou, Andrei Mihai Drăgulin, pagina „Academiei de Cultură”