„Așa a fost să fie…”

Mircea Eliade zicea că „Amintirile sunt icoanele timpului pierdut”, nu susțin părerea sa. Amintirile sunt icoanele timpului trecut ce se reflectă în prezent și singurul Paradis din care nu putem fi izgoniți, Rai la care ne putem reîntoarce pentru a revedea chipuri dragi nouă sau locuri pe care cu greu le putem da uitării, amintirile sunt icoane de dor. Şi dorul poate străbate timpul și spațiul într-un mod unic.

Ion Dodu Bălan a lăsat în volumul „Așa a fost să fie…”, pentru noi, o parte din icoanele timpului său:

„Scrutând timpul pe care l-am trăit, consider că am avut, o copilărie frumoasă, petrecută în satul Vaidei, de lângă Orăștie; un sat cu vechi tradiții, datini și obiceiuri. Un sat care, pentru mine, nu mai e Acolo, în spațiul hunedorean, ci atunci, în istorie, în copilăria mea. lată de ce mi-amintesc de Blaga, care spune – îi citez aproximativ: „Singura copilărie adevărată e cea petrecută la sat și singurul sat adevărat e cei văzut de ochii copilului.”

Vaideiul este un sat pur românesc. Clasele primare le-am absolvit în satul meu, care face parte din comuna Romos.
Jumătate de comună era locuită de sași, jumătate de români, așa că am învățat să trăiesc într-o prietenie firească, alături de oameni de altă naționalitate. Romosul este o localitate unde s-au așezat primii sași, pe la 1223, veniți din Luxemburg.

A fost, în copilăria mea, o conviețuire benefică pentru noi, românii, pentru că sașii aveau o civilizație materială mai dezvoltată decât a noastră. A fost bine și pentru ei, până în 1945, când mulţi bărbați sași au fost duși forțat în Uniunea Sovietică. Atunci, românii s-au arătat foarte omenoși cu cei râmași acasă, femei și copii, pe care i-au ajutat cum au putut.

Deci, m-am născut într-un sat în care funcționa perfect legea omeniei, legea respectului pentru aproapele tău, pentru munca cinstită, pentru credința ortodoxă, pentru datini, obiceiuri, colinde și jocuri, precum Călușarii, joc rămas, se pare, de pe vremea romanilor.

Am învățat, de la bunicii și părinţii mei să respect credința, fără a deveni bigot, și să fiu tolerant cu alte credințe. Când trăiau bunicii, țineam riguros postul Paștelui, postul Crăciunului… Se schimbau toate tacâmurile. Bunicul făcea, înainte de a începe o pâine, semnul crucii deasupra ei… Am evocat această stare de lucruri în poemul meu „Blid de pământ”. Un sat pur românesc… Mai erau și vreo trei familii de ţigani, admirabili oameni, covaci, li se zicea. Munceau de dimineața până noaptea târziu; potcoveau caii, făceau căruțe, ascuțeau fiare de plug și alte unelte de lucru. La covăcie – așa-i zicea la fierărie, exista un adevărat ceremonial, un fel de agoră rustică, ceva aproape moromețian, ca în poiana lui Iocan.

Văidienii erau oameni nici bogați, nici sărăci, dar nu mureau de foame, fiind foarte harnici… Aveau vite, vii, aveau grădini cu pruni, nuci, meri. Cultivau porumb, grâu, cartofi… Nu erau foarte deschiși la modernizarea agriculturii. Tatăl meu nu voia să facă decât ceea ce a moștenit din moşi-strămoşi. Văidienii erau extrem de legați de pământ, pe care-l considerau mai mult decât o proprietate.

Tata de pildă, de sărbători, se îmbrăca frumos și pleca la câmp, pe la holdele noastre. Uneori, mă lua și pe mine cu el, iar eu îl întrebam: „Tată, unde mergem?” „Mergem să vedem ce mai fac holdele!”, îmi răspundea. Pentru el holda era o ființă vie, se ducea la holdă, la câmp, ca la un prieten, ca la un neam, în vizită.
De aceea, colectivizarea a fost o mare dramă. O tragedie. înmormântarea unei lumi.

Părinţii mei au intrat în colectivă mai mult pentru a mă proteja pe mine: eram elev la liceu și riscam să fiu dat afară. Ai mei erau printre cei mai înstăriți din sat, iar tata a fost declarat chiabur, la un moment dat.
Primele șapte clase le-am făcut la Orăștie; pe urmă liceul a fost desființat și transformat într-o școală agricolă, deși era un liceu foarte bun, iar clădirea era un monument de arhitectură…

Venind de la liceul din Orăștie la „Sfântul Sava” din București, n-am remarcat vreo deosebire esențială între profesorii mei din acel orășel și profesorii din capitală.
Desigur, venisem cu spaimă faţă de oraş. Eram foarte sămănătorist; vedeam în marele oraş un fel de Sodoma și Gomora. Așa-l vedeau și mama și tata. Am trăit o adevărată dezrădăcinare, când am plecat de-acolo.

Puteam să mă duc la Deva sau la Alba-Iulia, unde s-au dus majoritatea colegilor mei, însă am ajuns aici, întrucât aveam o soră în București și pentru că profesorul meu de franceză, absolvent al liceului „Sf. Sava”, mi-a dat o recomandare către directorul, care m-a primit cu simpatie, și pe care, mai târziu, l-am avut profesor de istorie la Facultatea de Litere. Era academicianul Vasile Maciu.

Am locuit la sora mea, care era căsătorită în București cu un aviator. Am stat la ea atât în timpul liceului, cât și ca student – mai stăteam și pe la cămin, deși în facultate nu aveam dreptul nici măcar la cantină, din cauza situației materiale a părinților mei. A fost o soră admirabilă, mai bună decât o mamă. Am lipsit puțin din casa lor, un an, după ce a născut-o pe Monica, azi, medic specialist în neurologie. Datorită generozității surorii și a cumnatului meu mi-am continuat studiile liceale și apoi am mers la facultate.

Mama voia să mă fac ori preot, ori medic. Totuși, eu am ales să mă duc la Filologie. Am fost singurul student din vreo 400-500, câți am candidat la admitere care, ca limbă străină am preferat latina. Mulţi au optat pentru rusă, franceză sau alte limbi. La secția clasică erau profesorii: Alexandru Graur, N I. Barbu, mari latiniști, ca asistenți – Fischer, Tohăneanu… La greacă, rectorul C. Balmuș… Am început cursurile de latină și greacă. Din oră în oră venea alt profesor și, fiind singur, umpleam câte un caiet pe zi cu notițe. Până într-o bună zi când mi-am dat seama că, deși îmi plăcea mult latina, știind-o bine din liceu, mi-ar fi fost mai bine la o altă specializare. Într-o anumită conjunctură mi s-a permis să fac schimb cu o colegă, eminentă studentă, și am trecut la secția de română. La specializarea „clasice” mă simțeam, prea izolat, toată ziua stăteam numai între dicționare, între texte vechi latinești și grecești. Mă simțeam într-o lume revolută. Şi începusem să public poezii…”

Amintirile adăpostesc lacrimi sau zâmbete, doruri şi dragoste profundă dar și dureri sau moarte. Sunt icoanele fără de care viața nu ar mai avea farmec, loc de adăpost, mângâiere, alinare, sunt şi zâmbet și lacrimă, şi nostalgie şi durere. Sunt și loc „de închinare” când nu găsim puterea de a merge mai departe cum sunt și zâmbetul ghiduș când „revezi” un sfat de alt-dat ce rezolvă problema de azi. Și niciodată nu e prea devreme sau târziu atâta vreme să te mai poţi reîntâlni cu tine, cel de odinioară.