Cafea cu îngeri

Într-un ritm când sacadat, când continuu, se amestecă anume nostalgiile, viziunile, gândurile, remușcările, visurile, o mișcătoare poezie a experiențelor vieții pe un pat de spital…

„Cealaltă cafea Odă: notificare despre împăcarea sufletului cu trupul” (Editura Cartea Românească, 2024) – volumul semnat de Ioan Radu Văcărescu este în primul rând un gest de căutare a unor stări-perechi, o posibilă consecință a revelației acelei entități numite condiția umană ajunsă la pragul în care „însuși voluptatea degradării poate fi considerată un semn paradoxal de vitalitate”(M. Martin).

Evident este vorba despre un marasm fizic, transformarea lui în pretext sub pendula balanței timpului devine atât de intensă încât plasarea trăirilor pe două orbite suflet/ trup poate apăra de coșmaruri; mai are oare poezia putința de a acționa asupra realității, nu numai ca o înstrăinare de lume, dar și de sine? :

„Chipul cel mai banal, și cel mai atroce, al ficțiunii celei mai de neînchipuit apare atunci când te afli în fața surprizei uluitoare care îți descoperă spaima cea mare. Spaima cu nume necunoscut până atunci, dar cu o figură timid definită, o irizare ștearsă, dar cu atât mai izbitoare, precum ochiul întunecat din acoperișul pe jumătate prăbușit al unei biserici în ruine”.

Numai că, această virtualitate încarnată liric relevă, într-un fel, acel ceva, când derizoriu, când fabulos, încorporat în cotidian, „sfidarea realității”, de care vorbea Laurențiu Ulici, imuabilă în fondul său, „iar moartea începe să fie cea mai banală ficțiune posibilă”. Din această pricină, „cealaltă cafea” este o lecție de anatomia și fiziologia sufletului, dacă ar fi să-l parafrazăm pe autor, aflat la răspântia dintre ego și alter ego, când o schimbare radicală intervine – nu numai în forma sa extremă, un rest de existență în care miracolul nu e decât o convalescență prelungită, dar ce banal metafizic – fericirea de a fi părtaș la inițiere: „Am deschis ochii. Era acel chip al îngerului.”

Această dislocare a cadrului – sub semnul verosimilului cu accente onirice – camuflează un năvalnic fior existenţial, printr-o absență a cărui contur e trasat cu luciditate, expresia emoțională a incertitudinilor gata configurată nu mai e o prezență firească precum o pânză freatică după un anotimp al secetei, un turnesol afectiv a cărui culori se întind tot mai mult, există ceva, aici, nu mitul, când între viață și moarte, secundele escamotate par a localiza o identitate suprapusă, mutatis mutandis, „care poate repovesti lumea”(C.Noica). În afara spațiului dezirabil, dislocarea trecutului de prezent:

„Tiptil, descălțat,/ intru cu sfială în cealaltă viață”; „O altă viață începe./ Moartea cea nouă”… Dintr-o altfel de fizică a relativității existențiale, o viață ce se comunică, de care poetul devine conștient:

„Și atunci am simțit mirosul
Întregul oraș mirosea a cafea
Cealaltă cafea”.

Revelația apare ca o iluminare interioară, orice înfrângere, inevitabilă de altfel, nu mai are nici o importanță, se estompează… Și totuși, rămâne aceea neliniște ce are o realitate la fel de puternică ca și contingentul, e aproape o curățire a spiritului în fața unui tablou imaculat al spulberării:

„Spaima de fiecare zi, de fiecare noapte, că îngerul care te însoțește, pe care-l privești în ochii  de miere în fiecare dimineață, îl strângi în brațe în fiecare seară, odată și odată nu va mai exista în această lume. Cam asta-i totul.”

Este mai mult un început decât un sfârșit, această „împăcare a sufletului cu trupul”, o imagine a unei lumi în care adâncul și înaltul par sortiți să mențină un echilibru al unei mitologii limitrofe superior organizată. În luminișul regăsirii de sine e necesară vocația, fuziunea cu divinul se petrece în afara timpului. E o condiție firească a visului, instabilitatea viziunilor se conduce după legi capricioase; disperarea prezentului desfășoară orizontul printr-o mișcare lentă spre nemărginit, într-un sens ușor transcendent:

„Doamne, ne-ai dat acest suflet puternic.
La bună vedere în piatra și nisipul oaselor noastre.
În nervurile mușchilor noștri.
În pielea încolăcită pe trupul nostru ca un văl de îngropăciune.
În picioarele noastre înalte, tumefiate de nămol puturos.
În brațele și palmele și degetele noastre de apă neîncepută, adunate în rugăciune.
În inima noastră de lacrimi sângerii.
În creierul nostru ce lucrează spre dezvelirea luminii.
Pe care ne-ai așezat-o, dar neprețuit, pe umeri.”

Cu atât mai mult raportarea poetului – accentuează sentimentul căutării sensurilor ultime sustrase canonului logic cu o fervoare eliberată parcă de spaimă. Condiția deloc fericită de pacient la terapie intensivă provoacă aceste confesiuni, fac parte din cercetarea istoriei acesteia. Rătăcirile prin labirintul existenței sale contrariază uneori printr-o dureroasă izolare, pentru ca mai apoi să fie scoase dintre limitele în care se situează timpul propriu-zis; spre a înțelege ce s-a petrecut cu adevărat – prin însuși meandrele pâlpâirii:

„Moartea, oricând sau în clipele de pe urmă, nu-i decât cealaltă față a luminii.”

Există un fir roșu al acestui volum, sentimentul dureros al aneantizării…

Ioan Radu Văcărescu explorează un ne-timp, o pre-istorie a devenirii și o convertește în opusul ei, am spune prea puțin… Și nu altminteri se și face trecerea ce are, în sfârșit, un alibi, podul care nu se termină niciodată:

„E adevărat, fără doar și poate, că acum nu mai știu nimic, poate doar că dragostea e singura care rămâne.”

Și, da, poezia aceasta se impune ca un model al meditației înfrigurate asupra destinului.