Călușer de la Costești

Lucrurile se precipită mereu la final de an iar până la gândul la ce va urma în 2025 să încercam să terminăm lista cu 2024. Stăm cu ochii pe știri și testam noi metode de a potoli anxietatea, undeva, printre toate astea, vin Sărbătorile. E momentul să punem pe pauză nebunia din jur și să facem loc fainului în viața noastră, cu toate că pregătirile pentru Crăciun au fost deraiate de evenimentele politice. Dar mereu rămâne loc şi pentru cozonac…

Trăim într-o lume tehnologizată, luminile marilor și micilor ecrane sunt peste tot gadgeturi și milioane de culori fac parte din cotidianul nostru, numai că toate, cu vremea, încep să ne obosească ca apoi să simțim nevoia unei evadări. Ultima lună a făcut ca această evadare să fie tot mai necesară pentru noi toți iar ultima săptămână cu atât mai mult a accentuat „starea de fugă” spre altceva.

Într-o bună zi mă gândeam la un articol despre colind și colindătorii în Munții Dacilor, Munții Orăștiei. Înarmat cu reportofon pixuri și notes dau o fugă la un prieten, lucră la un post de radio local din apropierea casei mele așa că modernismului (cu tot ce înseamnă el de la „nu am timp nici să mor”, la „am atâtea de făcut încât nu am vreme nici pentru mine”) îi pot da luminițele sale și-mi pot „lua de pe umerii minții” sarcina de a scrie despre pregătirea colindatului în Costești Sat, mai precis pe Ciocăleu Țărmurenilor, un vârf de deal la care cu greu ajungi. Locul în care mai iute te întâlnești, de meri pe cale, cu tine însuți, cu Dumnezeu sau cu ursu decât cu un om, aici tehnica are o utilitate restrânsă, sunt doar anumite locuri în care ai semnal la telefon și trăbă musai să șezi smirnă (neclintit) pentru a nu rămâne vorbind de unu sîngur.

Nu a  fost să fie, modernistul din mine nu a primit ce a vrut. În schimb aveam să cunosc, pentru a câta orară, lumea costeștenilor. Lumea în care vedea lumina zilei, într-o zi de Paști, prietenul Gheo.

Am ajuns dimineața devreme în fața unei case cu Cruce la poartă

Am ajuns la el acasă dimineața devreme, mă aduse pe mine și să hrănească animalele (era rându lui) până într’un loc cu mașina ca apoi să luam povârnișul per pedes apostolorum până în fața unei case cu Cruce la poartă. Dau jos rucsacul, într-o cameră curată, scot laptopul și hardul extern pentru alte informații mai vechi, muzică sau lectură când aud: „Mă Dane, auzi! No io plec, ai în comnie, pân costăn câte oarice de ale gurii și niște vinars de vrei. Ai noști vin ei mai târzâu, io trăbă să mă duc la lucru în Oraș”, strigă Gheo și dus o fo’, nici nu am apucat să-i răspund că el era departe. Am rămas acolo de parcă eram unul de-al lor de cân’ lumea și de nu știam de costăn (dulap de bucătărie) și comnie (bucătărie de vară) ar fi fost greu.

Am plecat spre comnie, pe sporiul (sobă cu plită) rece acum erau câteva oale, pe masa curată un blid, tacâmuri și o cană cu lapte cald de curând muls. Bând laptele mă uit la icoanele afumate de pe pereți, și privirea-mi fuge la costănu plin de fiocuri (sertare), termin laptele și fug în camera bine încălzită, se pare că ai casei știau de venirea mea. Arunc privirea la pereți cu icoane și fotografii de familie, scot telefonul să spun celor din Oraș că am ajuns. Ți-ai găsit, nu era semnal, așa că muzică și lectură până mai târziu. Citind texte din interviuri mai vechi dau de „Crăciunul copilăriei” în descrierea doamnei Branga și cum tot voiam să vă aduc în atmosfera sărbătorilor de alt dat în las aici spre lectura dumneavoastră: https://hd.cotidianul.ro/nu-mai-vin-colindatorii-cum-veneau-odata/

Se făcea cătă amiază, din curte se aud voci, deci las lectura, muzica și scrisul pentru a ieșii să salut gazdele. Din comine cineva, un glas de femeie, zice: „Da ce Dumnezo o mâncat omu ăista tătă zâua, că n-o mâncat nimnica? Aiștia de la Oraș zîci că li frică de mâncare, zîci că-i mâncă mâncarea pe ei!”, tac, ce pot face alta, eu am dat hrană sufletului de trup îmi ziceam că am vreme mai târzâu. Când să ajung la ușă, cineva bate și intră, era al el acasă, dând bineță: „Doamne ajută!”, „Îs fratele lu’ Gheorghe de la radio, acu am vint acasă să vedem ce faceț, domnu Dan!”, „sunt binie!”, „Da, haidaț jos, să ședem de vorbă la un pahar cu zeamă de cloambă și să-mbucăm de două ori, că-i amiazăsu!”, „Să strâng și vin”, zic. „Lăsațî-le așe”, zîce iel, „că tăt le iele vă-ntoarceț!” și dă să iasă pe ușă, din prag întoarce capul și-mi dă Domnu să văd: un chip senin cu doi ochi calzi ce râd și-un zâmbet larg cât „Calea Laptelui” ce greu mai poți zări la 30 de km. – ce despart de Costești Sat, pe Ciocăleu Țărmurenilor, vârful de deal la care cu greu ajungi.

Era una dintre acele zile reci și însorite a începutului de iarnă, cu un vânt ușor care aducea cu el mirosul proaspăt al zăpezilor ce vor venii, al bradului, al fumului de la sobele cu lemne. Cerul era senin, și un albastru intens acoperea orizontul, mi-aș fi dorit zăpada curată, reflectând lumina soarelui într-un alb strălucitor. Aș fi vrut copacii acoperiți de zăpadă, care să pară ca niște sculpturi în alb și argintiu. Însă iarna abia începe, sunt sigur că o să vie vremea să privesc un copac de brad acoperit de zăpadă proaspătă, de parcă ar fi îmbrăcat în argint.

Cum intru în comnie se lasă, o secundă, tăcerea ca apoi doamna casei să-mi zică: „Iertați, da n-aț mâncat nimic și m-am năcăjit și am crezut că nu vă place, ce să vă fac așe fuga?”. „Nu-i că mi-o plăcut ori ba”, zic eu, „Dar m-am luat cu altele și am lăsat foamea pe mai târziu, așe că rogu-te gazdă frumoasă să nu mai fi năcăjită că n-am mâncat, apoi vezi bine că-s cât un piu de gostat cât să pot mânca”, continui glumeț iar gluma mea deschide atmosfera.

După ce ne așezăm la masă privirea îmi este, din nou, atrasă de fioacele credențului, fratele lui Gheorghe îmi simte dorința de a vedea ce-i acolo și zice: „o zîs frati-mui să-l las pe iel să-ți arate pozăle și să-ți povestească, așe că ai răbdare până vine iel, da hai să bem un pahar cu virars și să mâncăm o țîră.” Dau peste cap un vinar bun de prune și mânc din blidu de lut zeamă de fasole uscată cu afumătură și ceapă roșie, bună zeamă la superlativ „să-ți baț copii cu ciucuru de la bască” nu alta.

– Înainte vreme, în post, mâncam, mazărea uscată de post, fără carne. Așe o făcea buna și mama. Noi nu mai putem posti că-s alte vremuri și alte lucruri. Ei, – Mama, Tata, Moșu și Buna – erau parcă din alt aluat. Lucrau tătă zîua și posteau. La noi…, mai greu.

Tac și îi dau în gând dreptate. Da, așa este, cei dinaintea noastră or fost parcă din alt aluat. Mai iau o lingură de zeamă și mă simt plin, mâncarea o fo tare bună și eu am făcut exces de ea. Așa că-mi cer scuze dar nu mai era loc și de felul doi, darmite de plăcinte cu brânză. Privesc cu același nesaț fioacele credențului încât gazda mea își face milă de mine și-mi arată câteva fotografii mai vechi însă fără a face nici-o specificație. Mai fuga vorbim despre vreme, de naveta la și de la Oraș, despre animalele din grajd ori jivinele pădurii. Lui io zâs frati-su oarice și cuvântu-i cuvânt.

Cu o cafă în mână ieșim în curte la un dohan și un țoi de povești. Încet și sigur se lasă înserarea, din drum se aude un motor de mașină, motorul se oprește și se aud pași iar apoi pași capătă chip și glasul lui Gheorghe ce dă binețe-n poarta cășii. Ne îmbrățișează pe toți de parcă nu ne-am văzut de multă vremea (am aflat ulterior că ăsta este obiceiul locului, salutul lor de bună vedere) și intrăm cu toții în comnie. Pe masă, de unde de ne-unde, au apărut un cănceu cu vin cald și un laboș mare cu gogoși pudrate cu zăhar. Ședem la povești ca la un moment dat căsenii să-și „facă de lucru” prin gospodărie lăsându-ne cu fiocu plin de poze și amintiri ce trona acum în mijlocul mesei, la un pahar de vorbă.

Gheorghe Lăscoiu (Gheo, cum îl voi numi în acest articol) începe cu începutul.

Mă Dane, io m-am născut chiar în camera în care șezi tu acum și tăt acolo am durmit până să mă însor. Acolo, în camera aia, m-o născut mama me, în Zîua de Paști, în aprilie 1990 m-am grăbit să vin pe lume.

Trebuia să mă cheme Florin, da no acu îs Gheorghe, că de înscris la sfat, la Oraș, bună-mea m-o înscris, – Mamă Ană i-am zîs până o închis ochii – și o uitat că trăbă să-mi zîcă Florin și cân or întrebat-o cum să scrie la țertificat o zîs că-mi pune prenumele Gheorghe, de la Gheorghe Țărmureanu care o fost tata ei. Hai să-ți zîc, după cum vezi noi stăm mai sus de drum. Tata lu Gheorghe Țărmureanu, Mihăilă Andreșoi, – că noi sîntem din neamu Andreșiolor – ș-o făcut casă ai în 1910 în ciocăleu ăsta, că așe le zîce pe ai ciocălee nu dealuri. Unu Ciocăleu Țărmurenilor și ăla de lângă noi Ciocăleu Ștefănoilor de la Ștefan care era fratele lui Mihăilă Andreșoi. Cam asta-i familia mea. Io îs mezinu familiei din șapte frați așe că tăți m-or grijit.

Gheo, cân ai auzît prima dată colindele?

Să zîc că știu te mint, nu știu. Așa era la noi acasă, din 21 noiembrie, de la Intrarea Maicii Domnului în Biserică să prindea a să colinda. De la 21 noiembrie bună-mea mornăia tăt vremea în timp ce lucra pîn casă. Am întrebat-o pe mama „Mico, ce tăt mornăie mama Ană?”, „Colindă”, o zîs mama. Prima poveste pe care o țîn minte îi povestea lu Ignat, buna o zîce în fiecare 20 decembrie. Cum am zîs mama Ană colinda tătă vremea și nu de puțîne ori o acompaniau și cei din casă. Deci colindele le-am învățat ascultîndu-i pe ai mei și ce cor mai bun ca cinci ficiori, frați mai mari, să colinde laolaltă cu mama, tata, moșu, mama Ană și soru-mea. Nu mă punea nime să învăț da voiam să cânt cu iei. Astea or fo primele mele colinzi. Și ce fain era și ce bune erau perele coapte pe plită, perele alea tari de iarnă ce făceau un miros în casă, ai de mine. Să ști că am fost mulț acasă, Dane, da maică-mea făce mâncare bună și dacă faci mâncare multă musai că iasă și bună, era ca la popotă câte două feluri, tri de mâncare. Și tăte or fo faine la noi acasă cât am fo tăț.

Da, să revin la colinde. Din călușari n-am înțăles mare lucru în pruncie, știu doar că după lăsatu postului de Crăciun frații mai mari dispăreau și eu întrebam pe moșu „Da une o plecat ăsta, ăștia?”, „La gazdă!”, venea același răspuns, numa mai tîrzîu am înțăles care gazdă (casa unde se făceau repetițiile de joc și colind). Deșii fraților mei, după formula de politețe, trebuia să le zic nene, este o diferență de vîrstă între noi, ei nu m-or lăsat, așa că eram mă și tu.

Năinte de călușari și colinde trăbă musai să-ți zîc de șezători.

Nu erau nicidecum la fel cum să zîce la televizor o cum scriu pîn ziare.

Cum am fo mezinu familiei io am stam mai mult cu mama pe acasă, sara veneau la noi, o meream noi pe la vecini la povești. Muierile mai lucrau câte ceva da la bază era bârfoteca. Așa zisa șezătoare era locul în care erau luați la „bani mărunți” tăți ce nu erau acolo și nu se puteau apăra. Primi erau ficiori și fete de măritat, tăți și tăte aveau câte o hibă, nime și nimic nu scăpa de gura slobodă a muierilor că nu degeaba-i vorba „De intri în gura muierilor nu te spală tătă apa de pă Murăș”.

Bărbații ședeu deoparte la un taifas cu un pahar de vinars cald în față, iar după o zi de lucru-n frig, erau iernile ierni, cum dădeau de căldura din casă și „căldura” vinarsului aproape că nu mai zîceu nimic ascultând coru bârfelor. Arar mai schimba cineva subiectul discuțiilor sau mai răzbătea o colindă, și asta doar până își reîmprospătau „gaițăle” provizia de întâmplări ale satului sau își aminteau de un al om.

Moșu Damu zîce că înainte vreme se citea ziaru, nu tătă lumea știa să citească iar bărbații mai vorbeau și de politică, da nu mult că nu știau ei prea mult. Da o vint comuniștii, din Scânteia nu prea aveai ce citii, iar politică nu mai aveau voie să povestească așa că… cancanul satului care nu era cu nimic mai prejos decât cel de azi din mass-media. Astea erau șezătorile pe care le-am prins eu.

După ce am mai crescut am înțeles de ce fiecare din frații mai mari ducea, când merea la gazdă, „felea” cu vinars. Mai târziu am aflat pe propria piele că pe timpul repetițiilor, – cam patru-cinci săptămâni -, tătă ceata, mai mare sau mai mică, depinzând de leat da nu mai puțin de 15 persoane beau cam două-tri ferii de vinars.

La vinars trăbă să fac o paranteză.

Lemnele de foc, inclusiv pentru cazanu de vinars era tăiate primăvara să să zbicească bine, toamna după ce se strîngeau tăte din holdă erau aduse acasă. Moșu curăța pășunea și locurile de fîneță și tăte tufele de păducel și ce mai era, le tăia mărunt de aprins focu și să facă bîlbără la căldare.

Tăt în vremea asta să tăia porcu și tăți cetași duceau pecie și cârnaț la gazdă, une să țînea și balu călușarilor cân să găta colindatu.

O trecut vremea și am început și ieu să umblu în Pițărăi. Cân venea zîua de ajun meream la moșu, moșu Damu, că Adam lo chemat. „Moșule, mâne așe-i că vi cu mine-n pițărăi?”, „Da mă Gheorghe de acu ești mare, poț mere și sîngur!”, zicea dar venea. De cân am priceput cei pe lume el, moșu Damu, vene cu mine tăt-deauna. Am umblat cu pițărăi multă vreme, până o zîs mama că-s pe mare de pițărit, aveam vreo 12 ani și atunci me-am dat sama că moșu Damu o îmbătrînit. Deși se bucura să vină cu mine, o poveste și un pahar cu vinars erau peste tot, el nu mai putea.

Cu colindatul propriu zis, nu pițărăi, când ai fost prima dată?

Pe la nouă ani, atunci am mers cu Irozii, am fost ciobanu Axion, în sceneta Irozilor erau tri ciobani Miron, Axion și Ion. La început ai mei, mai ales mama no vrut să mă lase zicând că-s pe mic, într-adevăr am fost, până mai încoace, mai plăpând de lăsam haina de pe mine nu rămânea mare lucru, mă sufla vântu. Da o venit un cetaș de la Irozi la noi acasă și o zâs „Mă nan Mărio, lasă-l pe Gheorghe să vină cu noi că am io grijă de iel”, și așa o fo! Meream la gazda Irozilor și repetam, la Irozi erau mai puțîne colinzile însă voiam mai mult. Așe am plecat prima dată cu colinda prin Costești ca apoi să intru în mai mute roluri timp de cinci ani, o fost o ceată tare faină.

Cîn am crescut am ținut cu tot dinadins să fiu călușar cum o fo moșu, tata și frații mei. Mai aveam un frate ce era în ceată, ceilalți se așezaseră la casele lor, aveau familii și copii. Doream din tăt sufletu să vină și rându meu și o venit. Eram la ceata de Irozi când în anul 2003 cân la Costești, pentru prima și sper ultima dată, nu o mai fost ceată de călușari. Venise vremea schimbului de generații iar peste an majoritatea cetașilor se căsătoriseră, ori căsătoria este momentul retragerii din ceată, ficioru devine bărbatul în casa lui.

În 2004 eram în ceată și sprijiniți de foștii călușari am repetat ponturile JOCULUI CĂLUȘARILOR, ROMANA cei cu totul altceva, ne-am omogenizat vocile la colinde (și nu-s puține și nici scurte) și nici jocurile noastre populare nu le-am uitat. Acum am înțeles cum să joci o fată da fără să lovești perechile ce joacă lângă noi. Cum să organizezi BALU CĂLUȘARULUI de la sfârșitu zilelor de colindă, ce să faci când cei din ceată se sfădesc sau se împarte ceata în grupuri, cum îi legi înapoi. Și multe, multe altele. În aceiași vreme am gătat școala și am început școala populară de artă. Și așa an de an am ajuns să conduc ceata de călușari de la Costești cinci ani ca vătaf.

Între timp m-am întâlnit cu Rareș Demian iar împreună cu el și cu mai mulți alții am pus bazele Asociației Culturale „Valea Dacilor”. Cu asociația am încercat să promovăm autenticul de pe Valea Costeștilor. Am fost la diverse festivaluri de muzică și joc popular din țară și peste hotare. Am organizat, după cum știi, mai multe evenimente cu tematică istorică. Festivalul de reconstituire istorică „Frăția Lupilor”, care a ajuns în acest an la a 6-a ediție, însă… Acum încercăm să mergem mai departe însă tot mai greu. Oamenii nu mai au vreme, vor totul rapid și cât mai puțin autentic ori în condițiile astea este tot mai greu.

Însă sper ca generațiile ce vin și de ce nu generația fiului meu David, de un an acum, să: „joace, să lucre, să cânte și să apere pământu” strămoșilor lor, cum fain zâce juruința vătafului în fața altarului din zîua de Crăciun cân pleacă cetele de Irozi și Călușari la urat!

Între timp ai casei au revenit în comnie așezându-se tăcuți, la fel mie și ascultând cum și ce povestește Gheorghe. Vinul și gogoșile ș-or făcut loc de hodină burțîle noaste și ca din senin un murmur de colind se aude și ca un făcut murmurul se intensifică trezindu-ne cu toții colindând. Nu o fo ca la televizor dar vă asigur că o fo din suflet. Realizatorul de emisiuni radio și totodată cântărețul Gheo o fo la înălțime, noi am cântat pe lângă el și în special eu care am stricat cât s-a putut.

Timpul a trecu și tace iar tânărul inaș (învățăcel) întru ale călușeriei a parcurs toate treptele până la vătaf. Azi Gheo are un băiat ce, poate, va fi parte din ceata căluşerilor de cândva. O venit momentul să spună „La bună vedere!” călușerieie fiindcă călușaru-i joc ficioresc, când te însori lași ceata și-ți asumi responsabilitatea familiei. La fel și-n cazul Gheorghe Lăscoiu, însă el continuă să colinde la tăt omu ce-l cheamă ai vesti, că ăstai rolul colindului și al colindătorului în postu Crăciunului.

Ceata mere mai departe, continuă repetițiile pentru ziua de Crăciun când vor pornii, de la biserică, să joace și să colinde la tăt satu. Poate voi merge și eu la Costești să-i văd, să mă colinde, însă până-n Crăciun cobor la oraș de unde vă doresc la fel PIȚĂRĂILOR ce or plecat pîn sat ca-n fiece 24 decembrie: zîle faine și trai bun, să vă umble bine-n tătă vremea!

Crăciun cu bine și sănătate!