Cârmuitorii Orăștiei 1367 – 1700

Fiece localitate în fiece perioadă temporală își are un grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o comunitate. Istoria a dovedit că elitele sunt în principal apanajul unor regimuri democratice, întrucât acestea asigură dezvoltarea unor societăți de tip individualist, astfel încât fiecare promotor al unei idei să o propage şi să o supună analizei publice spre a se stabili tendințe.

Textul de mai jos, aparținând istoricului Anton Dörner, fiind despre istoria Transilvaniei și a zonei Orăștie, în special, urmărește cârmuitorii administrației Orăștiei între 1367 – 1700, mai precis greavi, comiți și juzi regali. Aceștia deoarece: „Dacă urmărim profilul profesional al deținătorului conducerii puterii administrative în oraș, găsim reprezentanți ai unor bresle, unele cu tradiție, altele cu forță materială, care generau în fruntea comunității persoane cu avere ce impuneau respect. Astfel, în temeiul numelor cu care apar consemnați documentar, vedem în postul cheie al Orăștiei oameni implicați în activități comerciale, schimbul de aur, pantofari, croitori, cojocari, dar și dieci sau chiar nobili. Referitor la cei din urmă, un rol major în numirea lor în funcție l-a jucat autoritatea regală. Din câte se poate observa, la un număr mare de persoane menționate în înșiruire, le lipsește ocupația exercitată, ceea ce face ca determinarea preocupărilor profesionale să impună alte investigații. În schimb, se cunoaște, faptul că numitul David (care apare documentar și sub forma de David cel Mare), are și un fiu ales în funcție de orăștieni, iar din actele personale ale acestuia mai aflăm, că întreaga familie a slujit cu fidelitate pe suveranii de la Buda pentru care au și efectuat servicii valoroase diplomatice. Aceeași situație o cunoaștem și în cazul Olahilor, unde patru generații au cârmuit Orăștia timp de aproape un secol cu sprijin substanțial din partea regalității. O mențiune aparte al acestei perioade investigate merită familia Ștefan Fodor, tată și fiu, care au fost succesiv timp îndelungat în configurația dietală ca deputați orăștieni, dar și în anturajul principilor transilvăneni Gheorghe Rákóczi și Mihai Apafi, pentru care au efectuat, în mod repetat, misiuni cu caracter diplomatic, în special la Poarta Otomană, dar nu numai.”
«Geneza medievală a orașului Orăștie s-a extins în timp cu încă cel puțin un secol, datorită mărturiilor scoase la lumină în ultimele decenii de arheologi, urme materiale datate din perioada începuturilor regalității feudale maghiare. Cucerirea Transilvaniei, realizată în mai multe etape în timpul domniei regilor Géza I. și Ladislau I., a fost continuat, apoi, sub Coloman Cărturarul (1095-1116), care ajunge cu armatele sale în luptele purtate împotriva triburilor asiatice până pe cursul superior al Mureșului. Aici, în această zonă strategică a Transilvaniei, începe o acțiune colonizatoare a văii cu o populație adusă din spațiul geografic german, cu rolul de a apăra granițele regatului ungar. La scurt timp după lansarea invitației regale, spre teritoriul transilvănean au pornit caravane succesive de coloniști din zona Rinului sub comanda unor locatori, în speranța unui trai mai bun decât în patria natală.
Unul dintre personajele cunoscute din literatura istorică a fost și Anselm. Acesta, castelan al cetății Longne din regiunea Lüttich, înapoia în anul 1103 mănăstirii Stablo, feudul deținut în Braz ca să emigreze, împreună cu fii săi, în regatul Ungariei. De aproape 200 de ani, istoricii văd pe acest Anselm un lider organizator și conducător al unui grup de coloniști din ținutul Braz stabiliți în Orăștie și în zonele din împrejurimi. Mărturiile materiale descoperite din perioada secolelor XI.-XII. în spațiul orăștian și Beriu fac ca tema tratată cu anumite rezerve de o parte dintre cercetătorii veacurilor trecute să devină azi o realitate istorică.
Suveranul maghiar oferea facilități multiple coloniștilor, cu scopul ca aceștia să întemeieze în valea Mureșului o comunitate puternică, capabilă să reunească alături de noii veniți și populația locală, ca astfel, împreună, să poată face față atacurilor repetate venite din partea invadatorilor asiatici de peste munții Carpați. Odată cei recent așezați într-un spațiu stabil, primesc din partea cancelariei regale terminologia documentară de „oaspete” (hospitum, Gäste). Aceștia își desemnau în fruntea lor un conducător ales din rândurile celor veniți, denumit în dialect săsesc Graeve sau Gräve, termen intrat și în lexicul românesc sub forma de „greav”. Rolul acestora era cel de reprezentant al grupului în relațiile cu autoritatea regală sau alte categorii de populație conlocuitoare, iar în cadrul comunității pe care-l conduceau, exercitau atribuții de judecător, soluționând disputele ivite între membrii colectivității. De cele mai multe ori greavii erau de formație militari de carieră cu experiență pe câmpul de luptă. Din etapa feudalismului timpuriu nu s-au păstrat numele unor greavi care au cârmuit comunitatea orăștiană. Până în a doua jumătate a secolului XIV., apar documentar doar numele unor lideri ale comunităților religioase catolice și câțiva preoți sau călugări franciscani locali. Abia începând cu anul 1367, sursele vremii surprind și reprezentanți laici din fruntea Orăștiei, prima persoană menționată fiind comitele Cristian. Acesta era tot un exponent greav al obștii, aflat, însă, într-o etapă istorică nouă, când conducerea orașului începea deja să fie acaparată de reprezentanții unor familii îmbogățite formată din meșteșugari breslași și comercianți locali, care își împărțeau structura puterii orașului între ei. Vechii greavi la sfârșitul acestui secol și în primele decenii din veacul XV., începeau să se contopească tot mai strâns cu noile familii deținătoare a puterii administrative, economice, judecătorești sau militară locală, cu toții fiind posesori de case, mori, terenuri agricole, vii etc. Beneficiari a unor privilegii, ei s-au apropiat într-o măsură tot mai mare de structura nobiliară maghiară comitatensă și, implicit, autoritatea regală, de care ajung să depindă în totalitate. Fidelitate lor arătată puterii politice era răsplătită de către rege prin numirea în funcții scăunale săsești, câteodată și peste mai multe unități administrative concomitent, cum a fost cazul lui Andrei de Vurpăr lider peste scaunele Orăștie, Sebeș și Miercurea.
Autoritatea juridică a conducătorilor orăștieni a făcut ca terminologia de „judecător” (judices) să se extindă și asupra terminologiei funcției exercitate; începând din a doua jumătate al secolul XV., documentele vremii îi menționează doar sub numele de „juzi regali”. Acesta era adevăratul cârmuitor al orașului. Dacă până acum aleșii făceau parte doar din rândul populației săsești, după 1450 găsim printre cei care ocupau funcția administrativă supremă locală juzi de origine etnică română și maghiară; de cele mai multe ori, nu erau din părțile locului, venind din alte regiuni ale regatului. Numirile le făcea, ca și în veacul XIV., tot suveranul, fără să țină seama, că prin acest gest încălca un privilegiu obținut de orăștieni în 1421 din partea regelui Sigismund, care acorda Orăștiei dreptul de liberă alegere al juzilor săi. Funcția constituia o tentație și pentru nobilimea comitatensă hunedoreană, care în 1441, prin reprezentanții lor din Ilia acaparează pentru un deceniu conducerea orașului.
A doua jumătate a veacului XV., cârmuirea Orăștiei intră pe mâna familiei Olahus care o deține, cu intermitență, aproape până la finele epocii voievodale.
În etapa principatului Transilvaniei, perpetuarea puterii orașului în mâna unor familii înstărite devine evidentă. Primele decenii sunt sub influența familiilor Bruz, Vinczi, Bányasz sau Kis, care conduc urbea în mod direct sau prin intermediul unor descendenți ai lor, fenomen ce devine și mai evident în veacul XVII. în cazul familiei Fodor, tată și fiu, care cârmuiesc Orăștia mai multe decenii.
Dacă urmărim profilul profesional al deținătorului conducerii puterii administrative în oraș, găsim reprezentanți ai unor bresle, unele cu tradiție, altele cu forță materială, care generau în fruntea comunității persoane cu avere ce impuneau respect. Astfel, în temeiul numelor cu care apar consemnați documentar, vedem în postul cheie al Orăștiei oameni implicați în activități comerciale, schimbul de aur, pantofari, croitori, cojocari, dar și dieci sau chiar nobili. Referitor la cei din urmă, un rol major în numirea lor în funcție l-a jucat autoritatea regală. Din câte se poate observa, la un număr mare de persoane menționate în înșiruire, le lipsește ocupația exercitată, ceea ce face ca determinarea preocupărilor profesionale să impună alte investigații. În schimb, se cunoaște, faptul că numitul David (care apare documentar și sub forma de David cel Mare), are și un fiu ales în funcție de orăștieni, iar din actele personale ale acestuia mai aflăm, că întreaga familie a slujit cu fidelitate pe suveranii de la Buda pentru care au și efectuat servicii valoroase diplomatice. Aceeași situație o cunoaștem și în cazul Olahilor, unde patru generații au cârmuit Orăștia timp de aproape un secol cu sprijin substanțial din partea regalității. O mențiune aparte al acestei perioade investigate merită familia Ștefan Fodor, tată și fiu, care au fost succesiv timp îndelungat în configurația dietală ca deputați orăștieni, dar și în anturajul principilor transilvăneni Gheorghe Rákóczi și Mihai Apafi, pentru care au efectuat, în mod repetat, misiuni cu caracter diplomatic, în special la Poarta Otomană, dar nu numai.»

Anton Eilhart Dorner a fost cercetător (astăzi fiind pensionar) la Institutul de Istorie al Academiei Române din Cluj, doctor în istorie premodernă. Având 2200 de articole scrise despre istoria Transilvaniei și a zonei Orăștie în special.