Cercetășia Regelui Mihai I

Ajuns la vârsta adolescenței, Principele de Coroană Mihai I de România a urmat cursurile liceale într-o formă de învățământ mai aparte: pentru vlăstarul regal, s-a decis înființarea „Clasei Palatine”, alcătuită din colegi aparținând diverselor medii sociale și etnii din țara noastră. Cu această „clasă”, viitorul rege a efectuat mai multe călătorii de studii, în diferite regiuni ale României, fapt care i-a facilitat o mai bună cunoaștere a geografiei, a istoriei patriei, precum și a realităților economico-sociale din teritoriu. Una dintre experiențele de neuitat le-a oferit „lecțiile de sinteză” desfășurate în Județul Hunedoara, în perioada 10-21 iunie 1935, respectiv excursiile „Clasei Palatine” prin: Țara Hațegului, Valea Jiului, Munții Retezat, Hunedoara și Ghelari, Deva și Ținutul Zarandului, Ținutul Orăștiei și Cetățile dacice.

Pentru înțelegerea celor expuse în paginile care vin, vom da o scurtă relație numai în ceea ce privește așa zisul curs de sintetizare al Clasei Platine – Clasa Palatină a fost o clasă specială de elevi formată începând cu anul 1932 (inaugurată oficial la data de 30 ianuarie 1933) la cererea Regelui Carol al II-lea al României pentru educația fiului său[1], Voievodul Mihai (mai târziu Majestatea Sa Regele Mihai I al României).

Elevii clasei au fost atent aleși, astfel încât viitorul rege să fie pus în contact cu colegi din clase sociale cât mai diverse (copii de funcționari, țărani, industriași, intelectuali etc.). Curs care se face în luna ultimă a fiecărui an de școală, adică în Iunie, această «lună», însă, poate dura mai mult, după cum poate dura și mai puțin de o lună. Mai toată lumea credea că era vorba de simple excursii – care, ca orice excursii, sunt mai mult de agrement decât de instrucție. În fapt, era vorba de altceva: de cursul de sintetizare de care vorbeam și care înseamnă lecții de sinteză pe teren, de sinteză din toate obiectele făcute în cursul anului. Cursul acesta – astfel numit – a fost adoptat și de Ministerul Instrucțiunii, care l-a răspândit și impus, într’o vreme, pe țara întreagă, în toate școlile (s.m.). Iată de ce, în iunie – cum spuseserăm – Clasa Marelui Voevod de Alba Iulia face școală pe teren.

Orice lecție făcută pe teren, în cursul de sintetizare, nu rămâne niciodată numai o lecție orală – ci ea trece, sub formă scrisă, și pe caietul fiecărui elev, – fiecare scriind ce a reținut din ea. Din cursul de sintetizare, așa dar, Marele Voevod și camarazii se întorc cu câte un caiet gros – scris de la început și până la sfârșit, cu ziua, ora și locul în care a fost scrisă fiecare lecție. Cum am spus, vom reproduce și noi, în anexă, un astfel de caiet, aproape întreg; dar el nu va fi numai al Măriei Sale sau numai al unuia din colegii Săi, ci va fi compus din lecții luate când de la Măria Sa, când de la unul din colegi, când de la altul.

Un viitor rege, „descălecat” la… prășit cucuruzul, în lanul Anei Lăsconi din Sân-Petru

Au prânzit pe plaiurile pitorești de la limita cu Banatul, în Poarta de Fier a Transilvaniei. Neavând timp și pentru siestă, se întorc la Hațeg, dar, în vecinătatea gării, atât Marele Voievod de Alba-Iulia, cât și ortacii săi palatini, împreună cu toată suita, sar în ajutorul truditei localnice Ana Lăsconi, la săpat cucuruzul.

Sapă de zor toată lumea, la porumbul familiei Ana Lăsconi”, clișeu de profesorul Ion Conea

„Înapoierea la Haţeg se face devreme. Lângă gară chiar, săpa de două zile la porumbi o femei sărmană – Ana Lăsconi din comuna Sân-Petru. Ne pomenim cu Voievodul şi clasa toată, în faţa generalului Grigorescu. «– Domnule General, vrem să ajutăm la săpat acestei femei!» Pe loc, se trimite după sape pe la gospodarii periferici ai acestui cunoscut nouă sat-oraş, care este Haţegul, şi, după nici o oră, Voievodul şi cu toată suita, şi colegii, săpau de zor, în rând cu Ana Lăsconi, ca la o clacă patriarhală în satele româneşti. Nu sunt ei chiar aşa de meşteri, e drept, la săpatul porumbului, aceşti clăcaşi ai Anei Lăsconi, dar treaba merge totuşi strună, vreme de un ceas şi jumătate. Biata Ana priveşte şi aproape că nu pricepe. Mai dă şi cu sapa, dar mai mult stă din lucru. Se uită la Voievod şi mai că nu-i vine să creadă: «Să fie, oare, Împăratu’ ăl mic, copilul ăsta care dă cu sapa în ogorul meu?» Ba, priviţi-o, a prins femeia curaj şi vine lângă Voevod: «– Da, să-ți arăt eu, Măria Ta, cum să dai mai bine!» Și Voievodul se opreşte o clipă şi ia seama în ce chip poartă femeia sapa, şi cum face ea cuibul de pământ în jurul firului de cucuruz. Şi, iniţiat, începe iar. Dar n-apucă să dea de două ori şi retează un cuib întreg de fire de păpuşoi. Râde Voievodul, râde toată lumea, râde şi Ana Lăsconi. După o oră şi jumătate, cu cămaşa udă leoarcă,… clăcaşii se retrag în cabine şi se aştern pe canapele: «Vai, ce-am muncit!»”[1].

În 10 iunie 1935 Marele Voevod ajunge în Țara Hațegului și vizitează rând pe rând de la Biserica din Densuș, Ulpia Traina Sarmisegetuza, Valea Jiului, Ținutul Pădurenilor, Ghelari, Hunedoara unde ajungea în  Ziua a X-a, 19 iunie. Spre seară:

„Oprim puțin în Hunedoara – și, luându-ne rămas bun de la prietenii pe cari, în frunte cu directorul general al uzinelor, ni i-am făcut aici, pornim spre Orăștie. Soarele coboară spre apus și arama lui aprinsă a început, deja, să incendieze vârfurile munților înconjurători.

Ajungem în Orăștie.

În piața „Regina Maria” din centrul orășelului așteaptă școlile, autoritățile militare, cercetaşele și cercetaşii. Mașina oprește lângă monumentul Regelui Ferdinand. Marele Voevod, primit cu urale, coboară și strânge, pe rând, mâna primarului, a comandantului regimentului din localitate, apoi pe a cercetaşei Ileana Popa, care-I oferă un splendid buchet de garoafe roșii, apoi pe a cercetaşilor Mircea Lupaş și Eugen Dobroiu, cari de asemenea Îi dăruie flori și cuvinte de bun sosit.

Marele Voevod aruncă, vădit mișcat, o duioasă privire spre chipul în bronz al Regelui Întregitor; apoi, suind în mașină, Își ia rămas bun de la toată lumea, salutând cu mâna sus: Sănătate! E aproape seară când ajungem în gara depărată cu trei km. mai la răsărit de oraș. Trenul, plecat și el odată cu noi din gara Hațeg, azi-dimineață, ne așteaptă de mult în gara Orăștie. Ne primește ca un prieten drag, în amurgul ce se lasă pe valea largă a Mureșului. Dincolo de Mureș, spre nord, munții Apuseni se sting ușor în noaptea care cade – iar, spre sud, la fel, munții Sebeșului. Dacă vom mai sta mult pe aici, o să ajungem să credem că toată România e făcută numai din munți. De 10 zile, în adevăr, trăim numai între ei.”[2]

Ca în ziua a XI-a, 20 iunie 1935, clasa palatină și însoțitorii să se îndrepte spre Simeria-Deva-Brad. Seara a sosit din nou la Orăștie.

„Pentru mâine, programul este nu se poate mai ademenitor: vizitarea cetăților dace de la Costești. Pentru poimâine, același drum: la Costești. Atâta ni s’a vorbit despre Costești și Grădiștea Muncelului că abea așteptăm să ne vedem acolo. Comandantului cohortei de cercetași din Orăștie, care întreabă și roagă pentru a doua oară să aprobe o șezătoare cercetășească în onoarea Marelui Voevod, – generalul Grigorescu îi răspunde că cercetașele și cercetașii Orăştiei pot da această șezătoare mâine, ora 5 după masă, când Măria Sa se va înapoia de la Costești.”[3]

Penultima zi (a XII-a), 21 iunie este dedicată „Triunghiului de Cetăți Dace din Munții Orăştiei”, ca după amiaza să aibă loc:

Șezătoarea cercetășească în onoarea Marelui Voevod de la Orăștie

Pornim spre Orăștie. Regretăm din plin că plecăm prea curând de lângă ruinele sacrelor cetăți. Ne mângâiem, totuși, cu gândul că mâine tot aici vom veni și ne vom petrece ziua. Dar chiar așa, tot n’am fi plecat, ci am fi rămas până seara, să vedem cum apusul soarelui aprinde în amurg coamele munților lui Decebal; dar pentru astăzi, la ora 5, e hotărâtă șezătoarea pe care cercetașii din Orăștie vor s’o dea în cinstea Marelui Voevod – acolo în lunca Mureșului, lângă trenul regal.

Plecăm, deci. În toate satele pe care le-am numit adineaori, la venire, așteaptă lumea adunată grupuri la porți, trecerea noastră. Copiii, femeile, bătrânii – toată lumea se descopere la vederea Voevodului, strigă ura, bate naiv din palme, manifestându-și astfel clipa de bucurie, și aruncă cu flori spre mașină. Iar între sate, vedem cum lumea, auzind de departe zgomotul maşinei (mașinii, n.m.V.M.T.), își lasă sapele și coasele pe câmp și fuge într’un suflet, la întrecere, să ajungă la timp la șosea, înainte de întrecerea maşinei, să-L mai vadă odată pe Voevod. Măria Sa râde și se bucură nespus. Salută în dreapta și stânga, ridicând mâna sus și fluturând bascul, pe care și-l scoate mereu de pe cap. Camarazii Lui iau parte vie la bucuria și satisfacția adâncă, pe care le citesc în ochii și pe fața Voevodului, se bucură de bucuria Lui. Și încep a cânta Marșul Cercetașilor; apoi, Pe-al nostru steag… Încetează, însă, la intrarea în sate: aici se iau la întrecere care să prindă din zor mai multe din florile pe care le aruncă lumea în Voevod. Mașina merge „la pas”, fiindcă așa cer locuitorii: „încet, să-L vedem și noi”. Iar ședem din sat, – și iar, de pe ogoare, vedem cum aleargă lumea ‘n stoluri, să iasă la șosea și să-L vadă pe Marele Voevod. E nevoit să stea numai în picioare, Măria Sa – fiindcă la tot pasul, în sate și între, cer locuitorii să-L vadă. S’a obișnuit – și nici nu mai caută să stea jos, ci rămâne tot în picioare, râzând și fluturând bascul spre cei cari-L aclamă necontenit.

Am ajuns în gară, la trei. Mai e un ceas până vin cercetașii. Se joacă fotbal, Măria Sa făcând pe arbitrul. Cu toată goana și truda de peste azi, nu pare de loc obosit. Şi-aminteşte, în schimb, cât de obosit era aseară, la înapoierea de la Brad, când abea mai putea duce buchetele de crini și flori de câmp, cu care-l încărcaseră zărăndenii.

Dar, iată, au sosit cercetașii.

Se aprinde un foc mare, mare cât cele strămoșești de pe vremuri, pe vârfuri de munți, și toată lumea – clasa Marelui Voevod, amestecată în grupa mult mai numeroasă a cercetașilor și cercetașelor orăştience – se așeză în semicerc în jurul focului: câțiva pe scăunele, cei mai mulți pe iarbă, jos. Se dă onorul și se rostește deviza străjerilor:

Sănătate!
Muncă și credință pentru țară și Rege.
Sănătate!
– și începe șezătoarea.

Măria Sa e încadrat de opt cercetașe îmbrăcate în splendide costume naţionale și care de care mai frumoase și mai simpatice. Cercetașul Eugen Dobroiu spune Legea Cercetașului, emoționat – dar pronunțând tare și apăsând fiecare cuvânt: Cercetașul își ține totdeauna Cuvântul; Cercetașul…

Urmează comedioara plină de haz: Les quatre prunes. Apoi un cercetaș declamă cu elan: „Omagiu Majestății Sale Regelui”, de Radu Gyr. Șezătoarea, cum vedeți, e în toi – numai că, să fim drepți, cel puțin jumătate din cercetași (cercetașele, cel puțin, toate – fără excepție) își au gândul și privirile aninate mai mult de chipul Voevodului, pe care nu de multe ori L-am văzut așa de dispus ca acuma.

Urmează ghicitorile. Un concurs în toată regula. Unele mai grele, altele mai ușoare. Marele Voevod și-aduce aminte de cele pe care le auzise toamna trecută la șezătoarea sătească de la Nucșoara-Muscel, când cu vizita la echipa studențească de acolo – și-aduce aminte și le spune pe acelea: nimeni nu poate ghici niciuna. E tare satisfăcut.

Iarăși declamații. Cercetașul Ionel Albu declamă, în graiul bănățean, o poezie foarte frumoasă, de care Măria Sa râde cu adevărată poftă mare: Ha mai șoadă. După aceea,  toată lumea, în picioare, cântă Marșul Cercetașilor. Răsună lunca Mureșului până în malul de dincolo. N’o să uite, probabil, toată viața lor – cercetașele și cercetașii din Orăștie – aceste clipe de înălțare, pe care le trăiesc acum în preajma și în tovărășia Voevodului.

O mică pauză – și vin la rând strigătele cercetășești. Cel mai aplaudat este strigătul grupei Voevodului, căruia toată lumea e de acord să i se decernă premiul întâi. Urmează Lugojana, cântată și jucată de cele opt frumoase cercetașe care formează garda Voevodului: Așa joacă pe la noi… Măria Sa aplaudă cu toată pofta și dragostea inimii. Vine la rând un duet de fluiere, care place grozav. Se cântă, după aceea, în grup:

„Uraaa!/Uraaa!
Toți străjerii, Majestate,
Vă urează sănătate!
Uraaa!/Uraaa!”

Iar, ca încheiere, se încinge o horă mare, la care se prinde toată lumea. Cele opt cercetașe se desprind mereu din locul lor și vin să se prindă lângă Voevod, dislocând cu greu pe cele care, fericite, joacă lângă Dânsul.

Un apus de foc închide, dincolo de Orăștia, hotarul acestei frumoase zile. Se sparge șezătoarea, spre marea părere de rău a cercetașilor și spre desperarea cercetașelor. O aud pe una, întrebând pe alta: „Cu tine dădu mâna”. „Cum să nu! Vaai! Da’ se putea!?”. „Și cu mine dădu – văzuși? Eu n-am să mă mai spăl niciodată pe mâini, de acum încolo”. „Ba eu, drept să-ți spun, am să mă spăl… așa, peste o săptămână, două, – și am să pun apa la sticlă, că e apă cu leac”…

Comandantul dă raportul de plecare. Și iar răsună lunca Mureșului de strigătul „Sănătate”. Suim malul luncii sus, pe tăpșanul pe care stă gara și trenul nostru. Măria Sa trece la vagon, dar camarazii săi din Orăștie nu se îndură să plece. Stau grămadă în aripa dreaptă a gării, cu ochii spre vagonul Voevodului, doar L-or mai zări. Și iată-L, în adevăr, pe Măria Sa că apare la fereastră.

O cercetașă vine în fața Comandantului: „Domnule Comandant, hai să dăm iureșul în Onoarea Măriei Sale!”. „Bravo! Bravo! Să dăm, Domnule Comandant, să dăm!”, cere cu insistență toată lumea. Și, la semnalul Comandantului, ca la o năvală de luptă, toată lumea aleargă spre vagon, până sub fereastra Voevodului, fluturând pălării, fulare, bascuri. Fluturarea durează câteva minute în fața vagonului, de la fereastra căruia Marele Voevod mulțumește zâmbind, viu impresionant…

Soarele a căzut pe după munții Devei. Doar raze din el țâșnesc în evantai, în corpul zilei care moare. Dar ce zi, plină de farmec și poezie și darnică de cele mai frumoase amintiri! Voievodul – la masă – mărturisește sincer că n’are s’o poată uita.

Ultima zi, 21 iunie.

Cât timp ciudat! Ieri, o minune: azi, zi de toamnă. Tot cerul o pâclă, din care se cerne pe încetul o burniță fără sfârșit. În miez de vară, o zi de autentică toamnă. Păcat de programul zilei de azi, care prevede un drum mai în afundul munților, dincolo de Costești, spre marea cetate de la Grădiștea Muncelului! Ce regretăm noi, dar ce regretă Marele Voevod! – El care de ieri repetă mereu că ceea ce L-a impresionat mai mult decât orice, în tot decursul celor două săptămâni de drum și de învățătură vie în județul Hunedoara, au fost Ruinele de la Costești! Și oricât am vrea să mergem iar acolo, nu se poate! – pentru că vremea e așa de întunecată nu poți vedea cumsecade nici o sută de pași – și acolo, doar asta e: să cuprinzi cu privirea un cât mai larg și încăpător orizont de munți, până dincolo de Grădiștea Muncelului, spre Vârful lui Pătru și Părâng.

– „Ascultă, Grigorescu!”, se adresează Marele Voevod, „să știi că țin neapărat să merg și la Cetatea cea din fund, de la Muncelu, a lui Decebal; și dacă nu se poate azi, apoi mai spre toamnă, încolo, când o fi, dar să știi că țiu să merg oricum”.

Generalul Grigorescu, fericit și radiind de mulțumire în toată ființa lui, răspunde:

– „Cu cea mai mare plăcere și mulțumire, la acest ordin al Măriei tale! La prima ocazie, când timpul și ocupațiile Îți vor permite Măriei Tale, vom porni și vom merge și la marea cetate din fund, cum spuseși Măria Ta.”

Regretă și profesorii, regretă și elevii ceilalți, deopotrivă.

Mereu cu ochii la cer, ne convingem să nu mai e nicio nădejde de îndreptare a vremii. S’a așternut pe ploaie lungă și domoală, ca toamnă.

Trecem la vagon, să facem lecția scrisă asupra celor văzute ieri. S’a hotărât, între timp, în fața vremii ingrate, să plecăm chiar astăzi spre București, fiindcă tot degeaba am rămâne mâine, așa cum prevedea programul. Drept aceea, lecția scrisă la care pășim acuma va fi ultima. Va fi, ca să spunem așa, una de încheiere a socotelilor și de filmare, prin fața ochilor minții, a tuturor celor văzute și învățate din ziua poposiri în Hațeg și până astăzi.

– „Copii!”, începe generalul Grigorescu: „Se apropie ceasul plecării. Au trecut ca un vis frumos cele două săptămâni. Cred că vă pare rău că trebuie să plecăm. Îmi pare și mie, dar ce să facem? Măria Sa, însă, cum L-ați auzit și voi adineaori, e hotărât să revină cât de curând, de îndată ce împrejurările îi vor permite, aici la Costești. Ne vom sui atunci pe toate muncelele de acolo, pe care le încununau cândva fortărețele strămoșilor daci, ba vom merge și mai departe, spre creierii munților, al Cetatea Muncelului, sub zidurile căreia și-a dat viața Decebal; vom merge și mai sus, mai în munte, unde de asemenea odihnesc ruine de cetăți dace… Dar asta, cum spun, altă dată. Acum, însă, ne găsim cu câteva ceasuri înainte de plecarea spre București. Să ne adunăm, deci, gândurile, și să facem un fel de încheiere a socotelilor: Ce am văzut și ce am învățat noi, tot timpul cât am stat și am umblat prin acest minunat colț de țară, pe care-l formează ținutul Hațegului și al Hunedoarei, din Poarta de Fier și până aici la Orăștie, din Pietroșani și până sus la Țebea?

Ați văzut, mai întâi, un ținut de o frumusețe fără pereche. Munții cu zăpadă pe frunte, chiar vara; păduri întinse, aruncate pe umerii lor ca niște mantii dumnezeiești; văi largi și roditoare – și mai ales acea vale între munți, frumoasă și scumpă ca o bijuterie, care este Țara Hațegului… Ați văzut, după aceea, cum în rărunchii acestui ținut de munți stau bogății neprețuite; aurul de la Brad și Gura Barza și din nisipul Crișului Alb, fierul de la Ghelari – bogății exploatate încă din vremea strămoșilor noştri daci și romani; apoi minele de cărbuni ale căror zăcăminte căptușesc tot bazinul Petroșanilor. Ați văzut, după aceea, cum munca și priceperea și hărnicia românească fructifică aceste bogății ale pământului românesc. Dar ați văzut și altceva, mai important – poate: ați văzut sacre vestigii și monumente amintitoare ale suferințelor, ale trudei și ale vitejiei strămoșilor și înaintașilor noştri. Nimeni din voi n’are să uite, de sigur, cât va trăi, acel impresionant bust al generalului-erou Dragalina, înălțat acolo în defileul Jiului, chiar în locul n care l-a răpus glonțul dușmanului.

Și tot astfel n’are să uite niciunul din voi, niciodată, tăpșanul acela sfânt din fața bisericii din Țebea, unde ați ascultat lăcrămând lecția despre Gorunul lui Horia și Mormântul lui Avram Iancu, amândouă unul lângă altul…

Dar nu numai atât: ia aduceți-vă aminte de Poarta de Fier transilvană… de luptele Romanilor cu Dacii, petrecute acolo; de marea victorie a lui Ioan Corvin asupra Turcilor, în 1442… Aduceți-vă aminte de vorbele părintelui Pasca, când spunea Măriei Sale: Măria Ta, în pârțile astea ale noastre, dacă ai să cauți, ai să găsești în tot locul oase omenești: ațâțe necaz și atâta moarte s’a abătut pe aici; putem spune că tot colțul ăsta de țară e un cimitir.

Nu-i așa că vă cutremurați din nou, numai amintindu-vă aceste cuvinte?

Ați văzut, după aceea, turnurile de pază medievale de la Crivadia și Meișor, apoi pe acelea de la Subcetate… E drept că acestea n’au fost zidite de o stăpânire românească, dar au fost zidite, în schimb, tot de brațe românești, prin muncă românească… Și am trecut, în cele din urmă, la Costești: dacă la Grădiștea Hațegului ați văzut dezgropată în întregime Sarmizegetusa lui Traian, zidită de el sa fie capitală a Daciei romane, apoi la Costești ați văzut alte ruine, parcă și mai de preț decât acelea: acolo a zidit Traian dincoace – Burebista și Decebal, regii Dacilor nemuritori…

Și ai mai văzut ceva, Măria Ta: ai văzut -și ați văzut cu toții – această admirabilă lume de țărani, legați cu toate fibrele sufletului lor de pământul moștenit și păstrat cu trudă de strămoși, prin mii de ani – din începuturi, când vor fi fost, și până astăzi! Și acuma două mii de ani, înainte de venirea Romanilor, tot așa era: țăranii – țăranii daci – își creșteau pe munți și văi turmele, suindu-le vara și coborându-le toamna, și pășeau gânditori pe urma plugului care răsturna brazda. Au venit apoi Romanii: s’au amestecat cele două neamuri de țărani și din acest amestec a ieșit un popor nou, admirabil, cu un suflet de aur, plin de calități. Mai spre noi, încoace, acuma o mie de ani, au venit Ungurii și au domnit peste el toată mia asta de ani, până în 1928…

Se miră învățații de la noi și de aiurea și stau nedumeriți: cum de a putut să străbată poporul românesc prin atâtea greutăți și să rămână curat și tare ca și când nimic nu s’ar fi abătut peste el? Și, mai întâi, cum de n’a pierit el? Umblă prin cărțile de istorie, în această privință, o vorbă pe care voi e bine s’o cunoașteți: Miracolul sau minunea valahă. Și în adevăr că e o minune cum de au putut răzbate Românii prin atâtea primejdii și lupte și cum de au putut răzbate ei atâta de curați, până în zilele noastre. Minunea aceasta se va fi datorind și lui Dumnezeu, dar se datorește sigur și calităților sufletești și trupești ale poporului nostru. Despre lucrurile acestea vi se va vorbi vouă mai târziu, mai pe larg. A fost poate o încercare a lui Dumnezeu că am trecut noi prin atâtea primejdii. Astăzi, însă, de sub toate primejdiile acestea, poporul românesc s’a smuls și s’a strâns laolaltă, un trup și un suflet – lângă Rele lui. De la Nistru până la Tisa și din Dunăre până la Ceremuş, în toată această casă a lui e stăpân poporul românesc, singur el. Iată patria noastră: acest pământ și acest popor. Spuneți si voi, acum, dacă nu este cu adevărat o fericire să trăiești, să lupți să mori pentru o astfel de patrie. Să mulțumim lui Dumnezeu și să ne simțim în orice clipă fericiți că ne-am născut pe un astfel de pământ și un astfel de popor.

Și poate că nu există alt colț din țara românească, din vederea și cunoașterea căruia să nu poți cunoaște și iubi și prețui patria întreagă, mai bine ca în Țara Hațegului. Ei bine, copii! Voi știți că cel care a ales Țara Hațegului pentru cursul nostru de sintetizare nu este altcineva decât Majestatea Sa Regele. Majestatea Sa s’a gândit mai întâi la Țara Hațegului și Majestatea Sa a hotărât ca în cele două săptămâni de sintetizare să stăm numai în ea, să umblăm numai prin ea. Și cum pentru voi Regele Țării nu este numai Cel care conduce și reprezintă – sau, cum se spune, personifică Patria – ci mai mult: este un părinte și un îndrumător al vostru, – voi sunteți datori către El cu toată recunoștința sufletului vostru; și mai ales acuma, când facem suma muncii noastre pe cele două săptămâni, și când nu ne mai despart decât cinci ore de plecarea spre București, gândul vostru și recunoștința voastră trebuie să se îndrepte întregi spre Majestatea Sa Regele. Lui îi datorați, și numai Lui, toată comoara de simțiri și de cunoștințe noi cu care mintea și sufletul vostru s’au îmbogățit în cele două săptămâni și cu care pornesc ele încărcate, acum, spre București.”

Toți copii, în frunte cu Marele Voevod, au ascultat cuvintele generalului într’o liniște de mormânt. Am impresia că li s’au înfipt în suflete ca niște ace într’o perniță, pentru toată viața. În sfertul de oră care se acordă pentru repaos, cei mai mulți rămân pe locuri, în jurul mesei de lucru – uitând să iasă și să mai zburde pe afară. I-a fixat locului lecția de simțire românească a generalului.

Iată-i pe toți cu caietele dinainte. Li se dă, drept cea din urmă temă de scris: Ultima zi de școală în Țara Hațegului. Fără excepție, au „făcut” cu toții niște compoziții admirabile. S’au întrecut pe ei înșiși.

Din: Ion Conea, „Cum învăța a-și cunoaște țara Măria Sa Mihai”, Ed. Cartea Românească, 1936. https://dspace.bcucluj.ro/browse?type=author&sort_by=1&order=ASC&rpp=20&etal=-1&value=Iorga%2C+Nicolae+%281871-1940%29&starts_with=B

 

[1] Ion Conea, „Cum învăța a-și cunoaște țara Măria Sa Mihai”, Ed. Cartea Românească, 1936

[2] Idem

[3] Idem