Ceremonia visului

O interesantă experiență poetică ne propune Nicolae Toma în recentul său volum „Floricid” (Castrum de Thymes) – 2024. Poemele sale ilustrează convingător întrepătrunderea lumii reale cu spațiul imaginar născut în prelungirea acesteia, o mărturie care le încorporează, prin reflectare, și le spațiază în modul atemporal al conștiinței lucide.

Lupta aceasta cu descumpănirea ființei și splendorii existențiale invocă o altfel de realitate, o meditație asupra trecerii sufletului prin lumea aceasta, autonomia însăși a unei stări ce obligă atribuirea unui sens. Ca parte a infinitului flux al vieții curgerea aceasta obligă la recuperarea memoriei, confesiunea lirică se dezvoltă circular, cu o sinceritate debordantă, toate semnele ei stârnesc fascinația, dincolo de zgomotele universului cotidian:

„În fiecare noapte
Plâng după un nou răsărit
După un vechi apus
În fiecare clipă
Pic cu pic mă sting
Până când voi fi răstignit
În cuvânt”
( Răstignit în cuvânt)

Identitatea văzută ca matrice generativă de flămândă singurătate este încrezătoare încă în puterea unui spațiu sufletesc, al asumării fiecărei trăirii care nu inhibă ci amplifică spontaneitatea, tăietura rapidă și adâncă a temperamentului și a afectului; existența precede esența, închisoarea materiei de care nu se leapădă ci o împodobește cu stratul de iederă al deplinei lucidități, într-o apologie de ritual liniar, ireversibil.

Întoarcerile nostalgice în memoria trecerii propun adesea mai curând autonomia însăși a unei anumite gravități în rostire, renunțarea – desigur nu absolută, la desfășurări contemplative ample, pentru a se abandona, abia învăluit într-un cer ocult, unor revelații ce oscilează între suferință și fervoare. Ca imanență, orizontul visceralului este asigurarea posibilității de a cuprinde avatarul existențial încărcat cu neliniște și solitudine într-o epocă a hiper-realității, cu statut ontologic ambiguu:

„Tu cel care îmi întinzi mîna
Nu știi ce ură zace în mine
Și cât de crâncen sunt
Cu soarele și lumina lunii
Și poate că
Sunt o parte din lumină
Bântuit de o altă lumină”

De la înălțimea sacrului, ipostazele multiple ale eului creator, înclinându-se când spre revoltă când spre speranță, un itinerar pe alocuri obsesiv: „Cu dreapta pun credința până și-n vânt/ Iar cu stânga dau aripi și putere unui gând/ Cu fiecare vorbesc aceleași cuvinte/ și le fac aceleași semne/ Iar pentru fiecare altceva înseamnă/ Cu ochii spre dreapta dau îndemn/ Iar spre stânga spaimă revărs/ Sunt un gânditor fără limite/ Ca un prunc fără mama caut într-un/ univers bântuit de căutarea/ Unui mare sau mic nimic”. Această aspirație a trăirii absolutului se împărtășește din absurdul evadat dintr-un palier al banalului, din acest abis al variilor experiențe ce au în prim plan balansul dintre etern și efemer, între devenire și rescrierea continua. Parfumul acestei așteptări ascetico-erotice nu se risipește ușor, el persistă, se încarcă de noime, poate fi remediul pentru uitarea de sine, dar până la un punct, un fel de ruletă rusească:

„Iată
Clipa veni
Solemnă ca un ritual
Duc mâna la buze și zic
Jumătate om
Jumătate vis”

Ochii aceștia ai insomniei veghează scurgerea clipelor, sunt mereu alții, sunt mereu noi, iscoditori și atenți la semnele surpării/ dizlocării. „Floricidul” acesta atinge toate sanctuarele vechi ale cuvântului și umbrelor lui, descoperă o pre-compoziție umană a sinelui ce coagulează poezia trezită din somnul candorii, o oprește să aibă timp…

O victorie târzie plătită scump ce își tălmăcește trezirea din eros, nu este văzută ca un monstru, poate doar ca o suferință asumată ce se topește imperceptibil: „Vino iubito dinspre lumină/ Și trezește-mi teama de întuneric/ Dar vino netăiată/ De apele dimineții/ Așteptarea ca un șal negru/ Așezat ostentativ/ Peste ochii mei plânși/ Desface o lume de altă lume/ Vino iubito și soarbe-mi/ Și dă-mi cuvinte” (Vino iubito)  Prin el însuși, punând în prim plan aerul tare a unor experiențe ale derizoriului și amânărilor, discursul poetic al lui Nicolae Toma intuiește aceea autenticitate nefardată, sfidând ispitele și sugestiile confesivului netemperat. De aici, conștient pe undeva de pierderi, poetul redescoperă fatale frumuseți și forme ale vieții, ce se sting în frigul existențial al trecerii, ca reflex al esenței:

„Doamne
Cum se poate muri
În fiecare zi
Câte un pic”