CulturăCinema Paradiso

Cinema Paradiso

Starea de poem, „Aproape nimic sigur”(Cartier, 2024), este starea avatarului din prezent ca forță itinerantă a liricii lui Robert Șerban, aerată de rănile și iluziile unei melancolii supuse la tot felul de prefaceri și ademeniri.

Paradigma sugestivă a oglindirii prin demistificarea biografiei, libertatea de alegere și refuz depășește cu mult „evidențele rațiunii” pentru al cărei subtil parfum se aliniază hipnotică renunțarea la vechile castele ale memoriei; revelația transmisă nouă prin acea ultimă instanță a visului. Între altele, dar ca imanență, o realitate impalpabilă se conturează ferm prin pânza de fum a jointului existențial, între joc și paradox, o voce ce dublează conturul, nu există limite:

„poezia nu face gaură în cer
nu-nmulțește laptele-n țâțe
nu deturnează meteoriții și nu coclește argintăria
nu trece bătrânii strada
nu aprinde beculețe de Anul Nou
și nu întinerește vreo față
nu-ngheață apele nici măcar la mal
nu schimbă cursul vreunei poteci
nu îmbunătățește calitatea somnului
nu lecuiește de psoriasis
nu gonește turmele de porci
ce scurmă pământul până când
vor face o gaură-n el
prin care poezia se va strecura
ca un șarpe ce n-a mușcat niciodată pe nimeni
și va dispărea pentru totdeauna” (Alte neputințe)

De pe această esplanadă heraldică avem toate premisele pentru a schița o interpretare, avem filtrul unei stări imuabile, maladia e un alibi pentru întâmpinarea „utopiei futurologice”, viitorul proiectând pre-cotidianul în însuși mediul său. Poemul mirajelor coexistă cu o anumită tehnică a ecoului – este numele sub care se deghizează eul liric oferindu-și delte de supraviețuire și conservare în sfera cuvântului:

„când coboară noaptea/viața se așază cu botul pe labe/ se chircește puțin/ și așteaptă să mă uit în ochii ei/ să-i spun ceva de-ncurajare/ de laudă/ o privesc cu acreală și reproș/ ca orice deznădăjduit/ strâng din buze/ înciudat/ și îi fac semnul acela de marș la culcare/ pe care iubitorii de animale/ îl știu atât de bine” (Iubitorii de animale).

„Aproape nimic sigur” e ca un fel de mână întinsă cu tot ce aparține clipei și particularului, aducând vestea cea mare, un leitmotiv al metamorfozei , o aruncare de zaruri ce extrage sângele dintre acoladele anodinului…

„Această bucurie a  inimii de a nu bate numai pentru ea” (I. Voronca) are sinceritatea transcrierii și euforia pierderii ce se strânge în sine, conjuncția cu timpul și calitățile sale de referențialitate. Panorama acestui sine mișcător erodează subtila seducție a unui ritual marcat ireversibil, avem acea voluptuoasă confuzie ontologică stăpânită de simțul ne-lumii, al aneantizării. Apropierea până la contopire cu imediatul susține un lirism al conținutului ce se derulează cinematografic prin țesătura imagistică și ingredientele reflexive. Secvențele, ca să devină astfel, sunt atent expuse sub o lupă puternică – mai cu seamă neferite de clar – obscururi și nu mai puțin circumscrise unui soi de fundal autobiografic:

„doar noaptea scrii/ dimineața ar trebui să te trezești/ mai tânăr/ mai puternic/ ca orice vârcolac/ ce ronțăie guma din creioane/ și/ o dată cu ea/ iluzia că ar fi putut/ îndrepta/ greșelile” (Iarăși iluzia)

Și nu altminteri se face că însăși iluzia ar putea  fi rodul alchimiei poetice din această carte, sub condiția devenirii, în fond spulberând angoasa și restituind candoarea în propria ei imagine:

„într-o parcare de mașini/ o cioară mănâncă dintr-o bucată de covrig/ un șoarece se apropie/ se tot apropie/ ezită/ mai face doi pași/ pasărea se oprește din ciugulit și se uită la el/ micuțul se-ntoarce repede și intră într-o gaură/ cioara rupe cu ciocul din pâine/ merge la locul unde șoarecele a dispărut/ lasă bucata acolo/ se întoarce și își continua masa/ un om vede toate astea/ și izbucnește în plâns” (Fabulă)

O motivare a iluziei ca orizont uman, dincolo de ea se deschide labirintul poetului. Asemeni proiecționistului Alfredo, personajul din „Cinema Paradiso” al lui Giuseppe Tornatore care face un cadou sătenilor ce nu puteau vedea filmul – proiectează imaginile pe fațada unei clădiri și toți se miră cum a fost posibilă o asemenea minune. Încântați, aceștia cer să li se pună și sunet, sunt scoase boxele afară însă când preotul încearcă să profite de situație, oferindu-le oamenilor bilete la jumătate de preț, aceștia refuză.

Cititorii avizați ai poeziei lui Robert Șerban, de presupus totuși, dincolo de zidul cinematografului, au această posibilitate de a participa la un spectacol poetic, de a râde ori plânge, de a se bucura sau întrista de toată umilința și splendoarea paradisului uman. Iar biletul de intrare ar putea fi tocmai parcurgerea acestei lumi a poetului; nu la jumătate de preț – dimpotrivă! – la prețul întreg al unei fericite călătorii inițiatice prin firesc și teribila lui concretețe.

Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.