
Amintirea unor sărbători de iarnă magice, pline de emoția familiei reunite în jurul bradului de Crăciun, alături de părinți, bunici și prieteni, depănată la pas, pe străduțele troienite ale orașului, povestea doamnei Luciana Veturia strălucește aidoma globurilor de cristal din pomul de Crăciun…
Doamna Luciana Veturia Branga este delicată și grațioasă, înfățișarea ei te duce imediat cu gândul la vechile familii boierești, la atmosfera rafinată și elegantă de-altădată. Minionă, pășește mărunt, cu spatele neîncovoiat nici de timp, nici de viață, privind oamenii drept în ochi.
Nimic din bagajul intelectual, moștenit din familie, nu s-a pierdut în istoria zbuciumată prin care a trecut în ultima jumătate de veac. Dumneaei rămâne una dintre marile doamne ale Orăștiei de-altădată, orașul său natal. Născută într-una dintre cele mai de vază familii ale urbei, chiar dacă viața și comuniștii i-au luat tot ce a avut mai drag, totuși ceva nu au reușit să îi confiște: amintirile!
Mai mult ca oricând, în vremuri tulburi oamenii au nevoie de povești. Crăciunul în sine era ca astăzi, sau avea ceva special?
În casă, pregătirile pentru Crăciun începeau imediat după Sfântul Nicolae, iar sărbătorile țineau până după Sfântul Ion. Întreaga casă intra într-o vibrație specială, era o forfotă și o emoție pe care doar în acea perioadă a anului le puteai simți. Prima dată se făceau foile de prăjituri cu miere, pentru că trebuiau să stea să se înmoaie. Prăjiturile erau un pic diferite de cele care se fac astăzi și erau unele care se făceau anume neapărat de Crăciun: coronițe de vanilie, cu marmeladă de strugurei roșii, arlechinul, bezele cu nuci lipite între ele cu cremă de ciocolată, Sarah Bernard și işlere mici. Nu lipsea cozonacul acela necrescut, cu nucă și mac, și cel crescut, cu stafide. Apoi, neapărat, tortul! Mama făcea cel puțin două torturi mari, pentru că mereu, la noi, casa era plină de oaspeți. În rest, bucătăria era aceeași, cu mici diferențe, dar care țin și astăzi de zone.
Nu toată lumea creștea acasă porci, dar obligatoriu, la fiecare casă, de Crăciun, se tăia un porc în curte. Era un ritual păstrat cu sfințenie. Nouă ni-l aducea nenea Ion Vlaicu, fratele lui Aurel Vlaicu. Trăgea căruța în curte, porcul cobora singur. În seara zilei când se tăia porcul, era petrecere, fiecare familie își invita prietenii să guste. Și așa făceau toți. Prin gesturi care pot părea neimportante, se sudau de fapt prietenii minunate între oameni, se păstrau familiile unite, domnea buna înțelegere și pacea.
Crăciunul era, într-adevăr, special. Mergeam la biserica luterană, iar după slujbă se împărțeau din coșuri de nuiele, nuci, mere și biscuiți de casă, în formă de stea. Când ești copil, toți adulții îți par matusalemici, dar preotul Piringhel mi se părea că-i întrece pe toți. Avea barbă lungă, albă, ochi mici și luminoși care îți vorbeau întotdeauna cu căldură și dragoste. Pentru noi, copiii, avea de fiecare dată o poveste nouă, care ne dădea răspunsuri și ne ridica întrebări, mereu altele.
Bucuria mea cea mare era că mă aștepta tata după slujbă și luam, la rând, casele tuturor rudelor care ne însoțeau apoi mai departe. Astfel, până ajungeam acasă, eram deja o ceată serioasă de colindători. Tatăl meu era mare amator de muzică, repetam cu el colinde vechi, pe care le păstra cu sfințenie străbunica mea. Tot ea făcea pentru colindători colaci rotunzi, pe care-i dădea înșirați pe-o bâtă. Într-un an, i-am spus că vreau un colac mare, mare. Ea a râs și m-a întrebat cât să fie, cât o roată de car? Și pentru că am sărit fericită în sus, a copt un colac mare, cât o roată de car, pe care tata îl purta apoi la colindat pe umeri. În seara de Crăciun și în următoarele două seri, poarta se închidea doar pentru a se redeschide. Veneau de pe sate copii și tineri cu irozii, călușarii, și cu capra.
Dacă oamenii pregăteau fiecare duminică așa, ca pe o sfântă și mare sărbătoare, și pe masa fiecărei familii găseai diferite feluri de mâncare, și se mergea în vizită îmbrăcat cu grijă, elegant, ținând la bunele maniere și respectând protocolul, pe care din nefericire l-a șters timpul, îți dai seama ce sărbătoare era Crăciunul! Era, în primul rând, o sărbătoare pe care creștinii o prăznuiau împreună, crezând într-un singur Dumnezeu.
Prelucrare după articolul semnat de Maria Buda, „Formula AS”, numărul 1097, 2013
Resursa foto: Colecția personală dr Dan Grecu Simion; Detaliu din acuarela „Primiți colindătorii” de Ion Căchelan.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.