Crăciunul la Mărtineşti, în amintirile pictorului Liviu Lăzărescu

Marea sărbătoare a creștinătății de la 25 decembrie, când se prăznuiește Teofania, adică pogorârea în trup a Dumnezeului Celui Veșnic, începea și pe la noi, ca pe oriunde, încă din Ajunul Crăciunului.

În legendele românești, Ajunul, numit și Moș Ajun, este fratele mai mic al lui Moș Crăciun– amândoi zeități din vremurile de mai demult –, unde apare ba ca un cioban slujind la turmele lui Crăciun, ba ca un vecin mai sărac al acestuia, la care Maica Domnului simțind că va naște îi cere adăpost; iar el, umil, o trimite la fratele lui mai înstărit…

Înainte de creștinarea românilor, Crăciunul era un zeu solar, sinonim cu cel numit de latini Saturn, iar de persani Mithra. La sărbătoarea care îi era închinată acesta devenind „moș” trebuia să moară și să renască, urmând ca timpul să se înnoiască. Celebrată în apropierea solstițiului de iarnă, la aceasta sărbătoare se organizau sacrificii rituale (ceea ce ne aduce aminte de obiceiul tăierii porcului la Ignat), se consumau alimente rituale ( ne amintim de cozonaci și de colacii în formă de inel sau semicerc, simbolizând soarele și luna), se derulau obiceiuri rituale – printre care excese de toate soiurile, gastronomice, ludice și orale, stingerea și aprinderea simbolică a luminilor, anumite manifestări necontrolate de bucurie, strigăte, urări de bine, sărutări, cântări rituale (devenite mai târziu colinde); spiritele malefice erau alungate prin zgomote, țipete și pocnete (metamorfozate mai târziu în petarde și împușcături…).

Lucru de mirare: spun învățații că lumea creștină a sărbătorit începutul Anului Nou la data de 25 decembrie încă un mileniu, ba mai mult – după venirea și suirea la cer a Mântuitorului. (În hotarele românești schimbarea a avut loc la sfârșitul veacului 19, la ruși o dată cu Petru cel Mare, la alții mai înainte). Prin unele sate ardelene și bănățene, primei zile din ianuarie i se mai spunea până nu demult Crăciunul Mic.

Ca și în alte cazuri, peste obiceiurile străbunilor daci s-au suprapus, mai târziu, altele romane, apoi cele creștine, legate de sărbătoarea Nașterii Domnului. Astfel s-au păstrat, amestecate, multe date rămase din cenușa mileniilor vechi, sufletul de taină al oamenilor părând a fi același.

Mai acum 60-70 de ani cine le știa pe toate acestea?

Sărbătorile Crăciunului începeau pentru cei mici încă din dimineața de 24 decembrie. La prima oră, copiii satului ieșeau pe ulița mare ca la un semnal și fugeau în sus și în jos strigând cât îi ținea gura: „rodi-rodi-rodiiiii! …”. Se mai opreau, își mai trăgeau sufletul și iar o porneau: „rodi-rodi-rodiiiii!…”. Muierile ieșeau pe la părți împărțindu-le colăcei împletiți în opt și nuci. Colăceilor și se spunea „pizărăi” (probabil fără nici o legătură cu pizza italienească de mai târziu.). Odată trăistuțele pline, copiii luau drumul caselor, așteptând înfrigurați: vine sau nu vine Moșu la noapte?

Ca toți pruncii, nici cei de atunci nu se prea omorau cu postul, care era lung și greu, însă trăind alături de cei ai casei se implicau și ei. Așa se face că Moșul Crăciun de atunci era altul decât cel de azi – importat de pe cine știe unde, cu barbă albă și prea stufoasă, cu pălărie roșie și căciulă la fel, el însuși roșu și gras, pleznind de sănătate. Moș Crăciun părea să fie mai curând un cioban de prin munții noștri, care aducea copiilor bunătăți jinduite în taină de-a lungul a șase săptămâni de abstinență

Brăduțul de Crăciun era încă o raritate în lumea satelor – la început adus de orășenii avuți din Apus, apoi răspândindu-se cu încetul și la țară. În câțiva ani bunicul meu ne-a dăruit un „pom” pregătit de el în mare taină : îl descopeream împodobit frumos în Casa Dinainte, cu două-trei lumânări, o beteală și câteva globulețe lucioase, dar nu încărcat peste măsură ca brăduții de azi (era mai frig acolo decât afară, dar care copil nu s-ar fi bucurat ?!).

Moșul Crăciun de atunci ne alinta rar cu jucării, aducându-ne în schimb o hăinuță, poate o încălțare, o căciulă, un fular sau o cămașă, pentru care ne bucuram cum nu se mai poate.

În noaptea când Maica Precistă îl năștea pe Pruncul Sfânt se veghea până târziu. Buna pusese de cu seară curechiul cu „perișoare” într-o oală înaltă de pământ ars, în care fierbeau încetișor, umplând casa cu mirosul lor fără pereche. Numai într-un târziu se lăsa lampa mai mică, iar focul ardea bun și alinător până dimineața. Tata-bătrân băga în sobă un butuc de măr verde, să ardă mocnit, primenind și înmiresmând casa. Și nu „zăuita” niciodată ca pe la miezul nopții să dea vitelor otava cea mai mătăsoasă – cinstindu-le astfel pe urmașele vitelor care încălziseră cu suflarea lor pe Domnul Cristos, când se năștea în „iescălea” lor, demult-demult, la Viflaim.

Între timp veneau în vizită neamurile și vecinii…

Mai apoi apăreau și colindătorii, dar nu copilandri, ci tineri cu voci formate, puternice, cântând la unison. Și nu cântau colindele cunoscute azi, ci unele cu rădăcini vechi, cu melodii inedite și versuri laice, nelegate de Nașterea Domnului; unele cuprindeau exprimări arhaice (folosind forma lungă a infinitivului: „săturare” în loc de „a sătura”, sau cuvinte terminate în „u”: umblatu, mânatu etc), făcând referiri la întâmplări și personaje necunoscute, uneori insolite: „Râuriță, Romaniță / Colo josu, mai dinjosu / Jos în vadu d-Oltului / De bătut se bat doi boi / Tot se bat și nu s-alegu…”. O altă colindă (în care primul vers se repetă după toate celelalte) avea o trimitere matrimonială, cântându-se la case cu ficiori: „Junelui-lui, junelui bun-u / Ce stai june nu te-nsori / Ori de-acasă nu te lasă / Ba de-acasă toți mă lasă / Mai aștept un puțintelu / Până-n dalba primăvară / Ca să-mi fac o grădioară /Și-n grădină ș-o fântână…”. O altă colindă, „Leană-leo-Leană, fată-leo dalbă / Strigă Leana din cetate / Strigă-n lume, strigă-n țară / Cine-n lume s-o d-aflare…” era cântată la casele cu fete. Finalul era invariabil : „„Și fii (june, soro, gazdă) sănătoasă / Cum te vedem de voioasă”

Printre aceste vestigii arhaice se cânta și o frumoasă colindă țărănească, dominată parcă de o lumină albă: „Daliana-i fată dalbă / Mere Leana la fântână / Cu ulcioarele în mână / Găsi apa-ntulburată / De voinici înconjurată. / Hei voinici, voi vânători / Ce cătați aicea-n zori? / Am venit să colindăm / Pe Domnul să-l lăudăm…”.

Se întâmpla ca în Seara Sfântă dă colinde prin sat și oameni cu chipul mai smolit, veniți de pe valea Orăștioarelor și a Costeștilor (cunoscuți în sat din verile în care aduceau mături de nuiele, troace, juguri, „bădâie” sau cozi de unelte) și oamenii nu le încuiau ușile; către ziuă se hodineau în vreo „iescăle” a cuiva ori o porneau către sălașele lor încet, prin neaua groasă de pe dealuri.

Ai mei primeau colindători cu gustări și vin.

Într-un an, cum cei ai casei ședeau împrejurul mesei la povești, au simțit oarecare mișcare afară, în ocol, apoi dintr-o dată a răsunat ceva de parcă sub ferești veniseră la colindat îngerii lui Dumnezeu, care nu cântă, ci se roagă: Părintele Remus încropise un cor țărănesc pe trei voci. Auzeam pentru întâia oară în sat colinda bine cunoscută azi „O, ce veste minunată”…

Apoi copiii adormeau visând la Viflaimul din cer, la Poarta Raiului, la auritele vremi ale lui Ler-împărat, care va fi stăpânit lumea cândva pe la începuturile ei… Iar stelele cerului scoborau pe pământul unde se năștea Pruncul Sfânt, pentru ca să-i mântuiască pe cei buni și pe cei răi.

Cam așa trecea seara și noaptea de Crăciun la toți.

În prima zi de Crăciun, lumea gătită pe măsură, mergea la biserică. Se scoteau din lăzile de zestre țoalele de iarnă, cioarecii, laibărele, cojoacele de piele cusute delicat cu arniciuri abia colorate, mirosind a piei și a încă ceva Cojoacele și hainele groase îi făceau pe oameni mai plini, mai statuari. Popa îmbrăca și el haine de mare praznic, cantorii își ridicau glasurile, iar vocea popii Remus, deschisă și sonoră, suna și mai melodios. La ieșirea de la biserică se derula celălalt ceremonial, laic, cortegiul solemn de oameni înveșmântați în alb și negru pornind sper casă.

Îi aștepta o masă îmbelșugată începută cu vinars fiert, continuată cu „loște”, cu carne friptă de porc, cârnați, „crumpeni” și castraveți murați; la prânzul festiv se adăuga curechi cu „perișoare” mari, care se lăfăiau alături de „dărabe” sănătoase de „sânjerete” violaceu. Totul udat cu vin, la care Moșul meu toasta. Partea dulce, mai rară pe masa țăranilor, erau „covrigii” (cozonacii) și „suciturile” cu brânză, cu nuci ori cu mac.

Abia după amiază o porneau la colindat copiii „cu steaua” la care lucraseră zile întregi, folosind cadrul lat al vreunei site vechi, bețe, sfori și hârtii multicolore lucioase, pap de făină; în centrul razelor lipeau câte o iconiță și aninându-i în interior un clopoțel, mișcau încet mânerul stelei în timp ce cântau, acompaniindu-se cu clinchete vesele. Erau fericiți. Cei mai mărunței necutezând să înfrunte singuri gerul, își însoțeau părinții pe la neamuri, îngăimând un cântecel „șod” – „Colinduță, colinduță / mă suii pe poticuță / văzui pecii și cârnați / tot de alea să ne dați. / Și de-acum până-n vecie / și colacu să se știe”. Satul era mic, dar oamenii se bucurau și colindătorii erau primiți cu inima deschisă; la plecare le dădeau câțiva bănuți, câte un colac și câte o „pecie” – colacul și-l băga fiecare pe bâta prevăzută în capătul de jos cu o opritoare, iar carnea într-o straiță atârnată de gât.

Încă din prima zi de Crăciun, după amiaza, începeau să umble prin sat călușerii, continuând și a doua zi. Alături de cele ale religiei, acesta era marele eveniment al Crăciunului așteptat de toți.

În afara călușerilor, o altă mică ceată de ficiori se pornea cu „Țurca” – un soi de joc numit prin alte părți Capră, Brezaie sau Cerb. Țurca asta se confecționa dintr-un lemn cioplit ca un cap de animal cu cornițe, cu botul lung și falca de jos mișcătoare, fiind împodobită tărcat cu „primburi” clorate, cu smocuri de păr și cu zurgălăi; fixat pe un băț lung, capului i se potrivea drept corp un „strai” vărgat și multicolor, dedesubt intrând flăcăul care o mânuia; după care aplecându-se aidoma patrupedelor, începea un tropăit vesel: „Ța-ța-ța căpriță ța…”. Ritmul era ținut pe de o parte de clănțănitul fălcii amintite, acționată din interior de către mânuitor, iar pe de altă parte de un lăutar negricios rebegit de frig și de un dobaș. Ceilalți strigau și jucau…

Ceata de ficiori umbla cu Țurca pe la case în zilele dintre Crăciun și Anul Nou.

(Această țurcă ar părea a fi un joc vesel și caraghios, numele ei ducându-ne la oaia țurcană, cea cu lâna lungă și aspră, obișnuită pe la noi, sau la capră – un animal nu prea întâlnit pe atunci prin sat. Mai târziu, aveam să aflu că în vechimea îndepărtată era o divinitate zoomorfă – complementară puternicului Taur, zeul antic – sortită a fi jertfită ritual în preajma solstițiului de iarnă, pentru a renaște Anul Nou; mai târziu, a devenit unul dintre simbolurile fertilității vegetației).

Zilele anului erau spre sfârșite.

Și se zice că o-m trăit mult, iar de-o-o mai fi trăind și azi, și azi o-m mai bea lapte și o-m mânca pită caldă.

Din: „Liviu Lăzărescu, Mărtinești, vechiul meu sat transilvan” ed. Polidava, 2006.