Cum se construia oarecând o casă

Prezentul ne dezamăgește astfel revenirile la trecut și, de cele mai multe ori, idealizarea lui este la îndemână. Oare cât de des nu ne vine să spunem „Ce frumos a fost odată!” căutând epitete și percepții, dorindu-ne lucrurile care ne lipsesc, lucrurile care ne sunt dragi, oamenii de care ne este dor. În definitiv, suntem oameni și ne pasă, în primul rând, de ceea ce este al nostru, dar depinde de fiecare până unde extinde aria acestui interes și înspre binele comun. Mai mult ne este dor, celor ce am trecut ceva mai mult prin viață, de bucuria de a sta în preajma bunicilor. Nu cred că este om să nu-și amintească nostalgic de clipele acelea, nimeni poate uita bunătățile făcute de bunica, ghidușiile și învățăturile bunicului ori cum ne oblojeau ei genunchii și coatele zdrențuite după joacă, febra de după scăldatul în luna martie ori mâncatul nemăsurat de fructe verzi și de tot felul cu leacuri din grădinile acelea paradisiace. Da idealizăm trecutul de dorul neostoit al copilăriei! Recunosc, cu o lacrimă în colțul ochilor că nu sunt puține clipele în care mă întreb: „Unde eşti, copilărie,/Cu pădurea ta cu tot?”, însă și asta este o poveste, pentru o altă dată. Așa că dau citire textului din manuscrisul domnului Emil Gelu „Orăștie – Cronică umoristică” din anul 1948, iar de ăst dat vă propun spre lectură despre un alt capitol ce dă „fiori reci pe șira spinării” multora și in special „otorităților” locale ce se fac că nu văd mult prea multe.

La fel zilelor noastre și în trecut aveai nevoie de „Autorizație de edificare”

«Până în 1848 a clădii o casă, în Orăștie, fără permisul consiliului orășenesc avea consecințe grave, oricine avea dreptul să-ți strice casa, să-și însușească materialele de construcție, ba chiar și mai mult să-i dea foc casei aceleia.

Cel ce construia fără autorizație era numit „Prevanicant edificator” – „Contravenționist edilitar” – nu mai primea autorizație de edificare, în oraș, niciodată.»

Autorizație de edificare

«În 1938 pentru a putea construii o casă se creau trei lucruri: planul casei, respectarea alinierii și taxa”. Însă „petiționarul trebuia să îndeplinească următoarele condiții: să fie căsătorit, să locuiască de cel puțin un an în oraș, profesiune acceptabilă, purtare bună, să descindă dintr-o familie onorabilă, să nu fie bețiv, să cerceteze regulat biserica, să nu fi avut certă cu autoritățile, cu preoții și oamenii cinstiți, să nu fie rău platnic, bolnav, nici încăpățânat.

Până în 1830 fumătorii nu primeau autorizație de edificare.»

Coborând în timp aflăm din același manuscris, „Cum clădeau cei din arma vânătorilor”

«În 1819, din ordinul Vienei, au fost împroprietăriți la Orăștie 22 de fii ai orașului care s-au distins eroic în războiul din 1914 – 1818 (posibil concentrați pentru războaiele ce l-au obligat pe Împăratul Napoleon I să abdice).

Deoarece erau din batalionul de vânători orașul le-a asigurat o stradă proprie, în apropiere de centru, care urma să fie numită „Strada Vânătorilor”.

Primăria, prin excepție le-a acordat dispensă deși erau necăsătoriți, în schimb ia obligat să construiască edificii somptuoase, solide și moderne cum au văzut ei prin orașele mari prin care au umblat.

Lemnul și varul l-au primit gratuit de la oraș, în cantități masive, depozitându-le pe loturile de construcție.

Obșterii noștri au fost însă „șmecheri”. Ei au preferat să se reangajeze cu instructorii în armată și au silit orașul să le plătească în bani atât loturile cât și lemnul și varul.

Guvernământul a sfătuit însă foarte „generos” orașul să nu risipească lemnul și varul depozitate ci să-l folosească pentru construirea unei clădiri pentru comandamentul militar.

Aceasta este sub denumirea de „Clădirea Comandamentului”, este vizavi de Judecătorie, adăpostind oaspeți distinși ai orașului.

Strada Vânătorilor s-a transformat cu timpul, doar numele îi va rămâne de la bravii ostași din arma vânătorilor.

Cum se construia o casă

Cine odată avea de la oraș permisul de edificare, acela primea gratuit de la primărie tot lemnul și varul necesare constricției, căci orașul avea păduri întinse și varnițe proprii.

Clădirea unei case se considera mare eveniment și de obicei autorizația se socotea cu un an înaintea începerii construcției.

„Anul de pregătire” își avea rostul lui. Dacă ai făcut cuiva bine în viață acu era potrivit momentul să ți-l  răsplătească. În felul acesta primei de la unul măcar un retez de ușă, de la altu balamale și „Oamenii tăi” contribuiau cu obiecta sau muncă pentru înjghebarea nouei gospodării.

Nu e de mirare dacă o ușă nu seamănă cu cealaltă sau dacă ferestrele erau diferite ca tip sau mărimi.

În felul acesta se ajungea la personificarea obiectelor primite căci fereastra primită de la nașu rămânea în veci „fereastra nașului”, etc.

În anu de pregătire lemnul și varu primăriei, celelalte componente ale casei erau ale binefăcătorilor tăi. Din clipa în care casa era clădită era al fericitului proprietar și al ei, al dumnealor, adecă al stăpânului și al stăpânei.»

De-a rânduielii

Cum am precizat «La construirea casei unei case, lemnul și varul îl primeai de la oraș, ușile și ferestrele și celelalte anexe le primeai de la binevoitori. Mai lipseau, încă, celelalte rânduieli. Cu alte cuvinte mâncarea și beutura cu care să-ți saturi clăcașii chemați să ajute la construirea cășii. Care nu avea rânduieli bune pentru clacă „nu era om” și nu exista rușine mai mare decât să te părăsească clăcașii.

Cu cruce sau fără cruce?

Înainte de începerea construcției, clăcașii întrebau cum se zidește casa, „cu cruce sau fără cruce”, dacă proprietarul voia să facă o casă fără cruce pe „coperiș” calca era pretențioasă, căci „zidarii își au credința lor și de trăbă să să abată de la asta costă mai mult”. De cereai casă cu cruce, de asemenea clăcașii erau pretențioși, căci vezi Doamne „că doară nu-ț baț joc de sfânta cruce”.

De observai o mișcare pripită la edificare, la cea fără cruce ți se răspundea: „N’ai nicio frică, țîne! Tăt Dumnezău trăbă să grijască și  de ea. Dacă vrea să nu-ț ajute poți s-o legi cu fier și tăt al dacului îi!”, iar ca cea cu cruce: „N’ai nicio frică, țîne! Casa cu cruce o ferește Dumnezău de rele”

Toate își au rostul lor…

După ce s-a început zidirea fundamentului la o casă meșterul cere de la ai casei „câțiva bănuți și un cocoș cu creasta roșie și sănătoasă, care să aibă tot cei trebuie”, spre a le zidi în fundament.

Se înțelege că copii urmăresc cu vie atenție fiecare mișcare și fiecare cuvânt. Curioși de tot ce se întâmplă, ei vor să știe și de data acesta ce se petrece. În mod firesc se ivește dar și următorul dialog:

Copilul: „Nene Oane, dar Cocoșu?”

Meșteru: „Ca mama cășii să aibă totdeauna bani în casă.”

Copilul: „Nene Oane, de ce vrei să bagi banii în zid?”

Meșteru: „Pentru tata cășii, da’ mai bine du-te la el de ’ntreabă”.

În ziua în care zidurile erau ridicate, iar grinzile și căpriorii podului așezate casa era împodobită cu flori și verdeață „ca pălăria’n sărbători”.

Punerea „ștruțuli” însemna momentul culminant al edificării. De acum numărul meșterilor și al ajutoarelor scade simțitor, căci principalele părți ale clădirii sunt terminate. De aceia așezarea ștruțuli trebuie „udată”. Mai bine zis gâtlejurile meșterilor „trăbă musai udate” cum se cuvine. Țuica, vinu, fripturile și plăcintele nu era permis să se sfârșească, la fel ca la nuntă, căci acum se făcea „sfințirea” casei de către meșteri. Iar cum o veselie „cu fondament și coperiș” nu se poate închipui fără muzică, lăutarii trebuie „să tragă ca în vremuri de pace”.

Cu paharul plin se închina de zeci de ori și între altele se ura gazdei: „Să-ți fie claia ca casa/Și colacu ca masa!”.»

…………………

Resurse:

Din manuscrisul domnului Emil Gelu „Orăștie – Cronică umoristică” din anul 1948.