„Dă-mi un Vlaicu, monșer!”

Născut la 6 noiembrie, în micul Binținți al Hunedoarei, Aurel Vlaicu a fost un renumit inginer, inventator, constructor de avioane și pilot care, în decursul unei cariere extrem de scurte, a devenit unul dintre inovatorii celebri ai primelor decenii de zbor. A studiat la Budapesta și München și a devenit pentru o vreme protejatul fraților Opel, înainte de a-și dedica viața proiectării, construirii și pilotării propriilor avioane. La fel ca mulți dintre pionierii aviației, Vlaicu a fost ucis de propriu-i vis.
Apropo de Vlaicu. Eram în perioada anilor 2000 cu plus sau minus, banii erau „scurți și scumpi la vedre” ne tot rugam de casieră „să-i facă din elastic” să-i putem întinde de la o lună la alta (nu că acu ar fi mai bine). Aveam un amic, coleg de muncă, un ins virgulă în viața de zi cu zi – un „da șefu!”, doar-doar pică ceva – ce a devenit un mare semn de exclamare după mai multe campanii de lipit afișe electorale la un partid, și cum inflația ne făcuse pe toți milionari de carton, cumpăram cu 10.000 de lei o cutei de chibrituri, iar inflația creștea prețurile mai abitir ca azi, amicul meu avea ca formă de salut rugămintea „dă-mi un Vlaic, monșer!”. Un Vlaicu pentru noi însemnând o bacnotă de 500.000 de lei ce avea pe avers chipul lui Aurel Vlaicu, constructor de avioane, inventatorului şi pilotului român. La vremea aceia nu avea cine știe ce valoare „un Vlaicu” însă după ce „lui Vlaicu” iau coafat patru zerouri și ajunsese „un pârlit de 50 de lei”, bancnota de 500.000 de lei cu chipul lui Aurel Vlaicu, ajunsă pe un site ce se ocupă cu vânzări-cumprări, costa o mica avere. Pe respectivul site de vânzări erau și sunt multe anunțuri postate, prin care utilizatorii anunță că sunt gata să renunțe la acele hârtii. Prețul uneia, la scurtă vreme după denominare, valora între 100 și 150 de lei (RON), azi mai mult. Fostul meu amic avea mulți „Vlaicu” de 500.000 din care nu restituise nimănui niciodată nimic. De aici se subînțeleg și neînțelegerile dintre colegi cu insul virgulă ajuns semn al exclamări.
A doua întâlnire cu „Vlaicu”, prima fiind bacnotele de 500 mii care denominată a devenit 50 de lei, a fost când am primit, tot de la o casieriță, vreo 20 de monezi cu chipul aviatorului. Era pe la sfârșitul lui 2021, fusesem la cumpărături iar o cunoștință ajunsă casier la un supermarket îmi dă rest, cu un gest complice, vreo 20 de fise de acel fel. Plin de draci bag banii în buzunar și mă rog Tatălui Ceresc să nu plouă până ajung acasă, la cât metal aveam la mine fugeam ca „ăl necurat de cruce” din fața fulgerelor. În loc să le pun bine și să mai adun și „alți Vlaicu de 50 de bani” m-am „scăpat” de ei utilizându-i, vorba aia „să nu umbli ca banu!”, astăzi o fisă pusă în circulație de BNR la 25 octombrie 2010, dedicată aniversării a 100 de ani de la primul zbor românesc efectuat de Aurel Vlaicu, cu un aparat de construcție proprie, costă, tot pe un site de vânzări-cumpărări,150 de lei, de șed și înmulțesc doar cele 20 primite ca „rest” tot sunt ceva banii. Ce să mai zic, fac parte din generația celor „cu cheia la gât”, cine să-mi spună ceva despre numismatică, cât despre educația financiară știam doar despre „bani albi pentru zile negre” și banii ăștia îi punem bine „îs banii vaci”, (acele economii pe care le avea omu cumpătat în cazul în care se întâmpla „Duamne feri, oarice”) nu că azi o fi cu mult mai bine.
Pe inventatorul, pilot, pionier al aviației, membru, post-mortem, al academiei Române, Aurel Vlaicu l-a ucis dorința zbor. Incultura sinucide. Cunoașterea personalităților locale, regionale, naționale și internaționale vine la pachet cu lectura. Ori obișnuința lecturii, acumularea de cunoștințe din mai multe domenii, ca bunul simț și respectul, nu vin deodată cu certificatul de naștere ci prin autoeducație.
„Dacă cu un caracter ne naștem, personalitatea e cea care, de-a lungul vieții, în noi se naște și ne urmărește toată viața.”, citeam cândva. Pe Aurel Vlaicu ca și pe Traian Vuia ia urmărit zborul, pe mine, pe tine ce ne împinge sau ne oprește din a ne vedea visele împlinite? Poate un fragment din scrierea lui Goga despre PRIETENUL SĂU Aurel Vlaicu să ne schimbe pe noi pentru noi:

„Vlaicu a fost toată viața lui un izolat, cum rar se întâlnesc. În vremea când făurea șuruburile lui migăloase, viața, firește, cu toate valurile ei curgea alăturea de dânsul. El nu-i vedea aspectele multicolore, încrucișarea de pasiuni, care se agitau în umbră. Nu cunoștea rețeaua de convenții și îndatoriri, care îndrumă pe trecătorii din jurul lui. Nici nu putea să vadă, până în clipa în care s’au închis pe veci ochii aceia strălucitori, au fost ațintiți spre cer…
Dacă vreai să-l înțelegi trebuia să-l vezi în atelier. Acolo eră la el acasă. In mijlocul mașinilor, în murmurul monștrilor de oțel, se strecură silueta lui svelte în bluză albastră de uvrier și-o vedeai răsărind sprinten la toate colțurile. Cercetă mersul roților, atingea căngile în căderea lor ritmică, împărțea ordine. Pupilele nestîmpărate îi străluceau ca doi licurici și toată figura lui primea o lumină nouă. Simțeai par’că plutind împrejur ceva din voința creatoare, un văl diafan împletit din lumini și umbre, ceva din misterul geniului în luptă cu materia. Când apăsă un resort și se opreau toate alergările, el mai rămânea o clipă cu privirea înfiptă în pădurea de sirme. Zâmbea, apoi se apropia de mașină, îi netezea grumazul de metal cu intimitate, îi spunea glume și-i vorbea ca unei ființe vii…
Intr’un târziu se întorcea spre noi și continuă râzând:
Am visat-o azi noapte pe asta mică. Făcea prostii, se suia pe perete drept în sus… Acum se poartă bine…
Şi-apoi încrețind fruntea ușor: «Mașina e mai de omenie ca omul. Mașina nu minte. Ascultă și primește porunca. Eu în oameni m’am înșelat, în mașini niciodată…»
Bietul Vlaicu, ce dezmințire grozavă i-a gătit soarta…
Scos din atelier și pus în largul vieții, el, care cunoștea toate legile mecanicei, rămânea buimăcit și pierdea busola. Avea par’că ceva din stângăcia păsărilor cu aripile tăiate. Privea mirat împrejur, căuta un sprijin. Se simțea strein. Vedea în fața lui o lume nouă, cu care el n’a avut aface niciodată. Se poticnea la tot pasul. Auzea lozince neînțelese, vedea patimi nepătrunse, fete luminate de dorințe neștiute. Tot ce mișuna împrejur, întreg caleidoscopul pistriţ de pe calea Victoriei i se părea un bâlci bizar, plin de ciudățenii și șiretlicuri. Mergea înainte târât ca de-o undă, distrat, încurcat în socoteli, prinzând câte-o frântură de frază aruncată, zâmbind deopotrivă tuturor care îl trăgeau de mânecă. In dibuirea asta prin haos da greș de multe ori, nesocotea o mulțime de prejudecăți, schimba oamenii, nu potrivea vorbele. Toate câte vedea în drum își amestecau conturile și se grămădeau într’un val inform schimbat la tot pasul de capriciul clipei.
Seara când venea la restaurant mișcă din umeri…
– M-am întâlnit cu Popescu… Zice că nu-i bună firma Gnom, e mai bună Anzani… Ce prostie… i-am spus…
– Ce?
– I-am spus, d-ta ești liberal cam tachist…
Așa vorbea uneori… Cei din jur rămâneau încurcați, când auzeau ce spune. Ii vedeai strângând din umeri, zâmbind și dumirindu-se că omul ăsta habar n’are ce vorbește.
Ei nu-și dau seama, că pentru Vlaicu, cuvintele, acest fluid elastic, nu avea nici o semnificare deosebită. Obișnuit să-și toarne gândurile într’o formă materială, în metal sau în lemn, vorba lui venea ca un joc capricios, pornită câteodată numai de dragul sunetului…
– Eu, spunea de-atâtea ori, nu știu să vorbesc. Nici n’am mai mult de patru sute de cuvinte. Le învârtesc așa… Când au venit dela Marconi să mă întrebe de aeroplan, eu le-am spus: eu nu pot vorbi. Chemați pe Lupu să vorbească el. Mie să-mi dați o tablă și o cretă și când isprăvește el, arăt eu…
Cu toate aceste, tovărășia pe care o caută mai mult era a scriitorilor. Între ei se vedea mai iubit, mai înțeles. ÎI fermeca melodia frazei când venea limpede cu proecţiuni de lumină. Atunci asculta cu buzele strânse și nu-i scapă nimic. Tăcea și la urmă pleca fruntea covârșit de admirație:
– Cum știți voiu spune tot ce vreți.
De multe ori se întâmplă, când eram împreună cu Chendi și Iosif, unii dintre cei mai buni, din puținii lui prieteni, se întâmplă de unul arunca vorba:
– De ce stai pe gânduri, Vlaicule? Vorbește și tu!…
Vlaicu clipea din gene. Avea un zâmbet de copil biruit.
– Eu nu pot ca voi…
Şi-apoi după câteva clipe de tăcere, scoțând din buzunarul vestei un șurub, ni l-a pus pe masă…
– Iacă, o silabă din gândurile mele.
Cu firea lui particulară nu mulţi l-au înțeles. Lumea îl admira, puținii lui prieteni îl îmbrățișau cu multă dragoste, dar judecata tranșantă a spiritelor mediocre, nu l-a pătruns niciodată. Vedeau în el doar abilitatea obișnuită astăzi a omului pasăre, un pilot ca atâția alții.”
Serbați ziua pilotului Aurel Vlaicu căutând „șurubul-silabă”, să vă umbele bine tătă vremea!