De ce iubesc Platoul Luncanilor?

Ședeam alături de Sofia direct pe iarba creață, parfumată cu mirosul frăguțelor și presărată pe alocuri de floricele mărunte și priveam spre Valea Mureșului și mai departe, spre culmile Munților Apuseni.

Între cetatea de la Blidaru și munticelul numit Dealurile Costeștilor, se deschide ca un șliț o vale care duce pînă departe spre Orăștie și mai departe spre Valea Mureșului pînă la peretele vinețiu de pe orizont, slăviții de Munți Apuseni.

Și cum stăteam noi așa de povești, vorbind mai de una – mai de alta, mai ales de amintirile ei din copilărie, iacă privirile îmi cad pe cîteva ridicături, în preajama unui pîlc de pruni aproape uscați, niște valuri mai scurte și lunguiețe abia perceptibile din fînul mic și înflorat.

-De ce-s atîtea gîlme și ridicături prin fînațul ăsta?

-Nu vedeți? Alea de lîngă pruni unde-i și tufa de trandafiri îs morminte! De cînd eram copilă, am îngropat vreo opt-nouă dintre neamurile noastre. Pe tata, pe mama, pe frate-su, pe nevastă-sa, pe toți ai mei. De celelalte, nu știu nimic. Așa le-am pomenit!

-Și de ce n-au cruci?

-Au fost unele de lemn, da’ au putrezit. Dacă te uiți bine, le vezi pe jos prin iarbă, iar una este agățată într-un prun!

Nu departe de noi, dincolo de valea cotropită de mesteceni, pe culmea din fața noastră, se ascunde Cetatea Blidaru. Nu-i prea mare. N-are mai mult de cîteva arii. Probabil, a fost un fort de apărare, dacă nu cumva, prin pădure, pe sub rădăcinile copacilor, se mai află încă părți din ea încă nedecoperate. Oricum, cînd era vorba despre pericol și despre război și cînd au apărut romanii, cei de pe platou, din acea curte și de pe la casele din împrejurimi, vor fi lăsat gospodăriile, oile și s-or fi retras în cetate sau au coborît peste armatele de romani. Dumnezeu știe cum au fost, dar, cu siguranță, ei erau pe acolo și sipritul lor se simte în asprimea celor care trăiesc și acum pe Platoul Luncanilor.

De pe Platoul Luncanilor se văd și Muntele Godeanu, și Retezatul și Șurianul și Apusenii. Parcă ai sta în mijlocul geografiei și ai avea privilegiul să alegi și să-ți învîrți privirea după care îţi place. Casele sunt depărtate și solitare, înconjurate de acareturi din lemn. Nu părăsite. Cei din satele de pe platou nu pleacă și nici nu vînd, mai ales că acum au curent electric, internet la școală și două drumuri de acces asfaltate. Dacă au rezistat în vremuri mai grele, de ce să plece acum? Au trecut anii în care a trăi pe munte era mai ceva ca un blestem. Au fost ierni în care nici lupii și nici oamenii nu se încumetau să coboare ca să nu-și rupă gîtul pe porvîrnișurile înghețate. De toamna pînă primăvara tîrziu, pînă după dezghețuri, trăiau ascunși în munte, fiecare la gospodăria lui, zile întregi în casă sau în preajmă, pitiți de viscole, la gura cuptorului și a sobei. La un moment dat, Tîrsa și satele de pe Platoul Luncanilor au alcătuit o comună. Tatăl Sofiei, unul Sofronie, a fost și primar. Ultimul primar al Luncanilor. Apoi, sediul administrativ s-a mutat mai jos, la Boșorod deși ei se țineau mai mult de Costești și de cele două sate Orăștioara de Sus și de Jos, de Beriu și de Orăștie.

Un localnic de la Târsa este un fel de om universal. Onu Jujan poate fi un model. Face orice. Și-a săpat singur un drum prin piatră. Cu barosul, cu tîrnăcopul, cu focul și cu apa vărsată pe piatra încinsă. Pe acolo, putea ieși în lume. Știe să zidească sobe, cuptoare, case de lemn și de piatră, repară la biserică, taie porcul, macină, cioplește, zidește, ară, seamănă, face țuică, altoiește, știe mersul culturilor, al pomilor, bolile tuturor animalelor, de la oi la vite, de la cîine la găini și la porci. Dacă trebuie cîntă și-n strană și apoi o ia iepurește pe jos spre oraș și se judecă pentru drepturile lui cu aceași încăpățînare cu care moții ardeleni plecau la Împăratul Austriei să se bată pentru pămînturile și pădurile lor și pentru dreptate.

De secole, omul de munte, izolat (uneori, și ascuns), le-a învățat pe toate și prin felul în care și-a luat alături copilul la fiecare treabă din curte l-a îmbogățit cu toate tehnicile de supraviețuire: cum să scoți o piatră dintre unghiile calului care șchioapătă; cum să salvezi o vacă umflată de trifoi; după ce să cunoști găinile bolnave; cînd este vreme de semănat și cînd de cules; cînd vine ploaia mare și cînd miroase a zăpadă și a viscol; Manualul nescris al vieții la Luncani se predă în fiecare zi și se transmite de la bunici și părinți la copii și nepoți.

De obicei, sătenii se adună la biserică și la căminul cultural, mai ales de Crăciun și de Paști. Și se mai văd la nedeia de Sfînta Maria la mijloc de august. Și gata, vine toamna și nu mai au vreme de pierdut la muzici și la vorbe că trebuie să ia grija iernii care se apropie.

-Gata! Uite, acum înverzește iar pădurea! Ne mai cîntă o vară și se mai învîrte lumea. Și iar se scutură! Și Dumnezeu știe ce o mai fi, zicea Onu, și mie îmi vine să zic la fel, cu imaginea de vis a acestui Platou al Luncanilor, cocoțat între satele Boșorod, Costești și Grădiștea Muncelului.