
Există un anume tragism trecut prin filtrele rătăcirilor existențiale în poezia lui Gabriel Dinu. În cel de-al doilea volum al său, „De la un capăt la altul” (Ed.Siono,București,2021), sugestia unor asemenea seisme persistă în fiecare poem deasupra iluzoriului și instabilităților ontice constituind, parcă, cea mai frecventă atitudine a poetului.
Adeseori din asemenea contemplări ascensionale, ironia amară, sarcasmul devin componentele clinice la nivelul conceptelor și ideologiei lirice. În spatele acestor linii de semnificație aria sensului, însăși metoda prin care poetul spulberă presupusa ierarhie a lumii, se bifurcă, se pierde în negura unor imagini răsturnate. Lipsa de unitate, osificarea existențială, o relativă dispersie ontică par a-și trage sevele dintr-o viziune nietzscheană încercând să furnizeze lectorului o luare de cunoștință, descoperirea unei mitologii a lăuntricului ieșit din starea sa latentă:
„Doamne, iartă-mă că/ în nimicnicia mea/ le-am spus tuturor/ pe nume/ I-am spus stăpânului,/ stăpân./ Le-am spus/ slugilor, ordonanțe,/ fariseilor, farisei !/ Mai iartă-mă , Doamne/ că nu am mâncat vara/ înghețată, când Ți-e cald/ și n-am băut țuică/ fiartă iarna, când Ți-e frig / În rest Doamne/ toate sunt la fel./ Cum le Știi.” ( Rugăciune)
Aspirația la condiția divinului, ca flux continuu de imagini, pierderea spațiului metafizic într-o adevărată cavalcadă browniană – cu aceeași inflație de sens – produce adrenalina, contracția dureroasă, ca o inimă cu sincope – poate fi desigur și o re-memorare concentrată; ca o trezire bruscă dintr-un somn al desfășurării precipitate. Asupra acestei silnicii populată cu pete de culoare – supapă ce apără de monotonia evidenței, ocultă aproape, este investit poemul, traseul agoniei, se amorsează angoasele, dar ce să-i faci? Tot ceea ce mizează poetul pare a purta o miză ne câștigătoare, tulburându-se în acest fel luciul himerei, secretul de manufacturare a iluziei:
„În fiecare zi ucidem îngerul/ din noi și-l aruncăm în stradă/ să-l ia gunoierii./ Prima zi nu este zi de ridicat gunoiul./ A doua zi se întâmplă ceva,/ o jenă, o pană de carburant/ și mașina de gunoi/ lipsește din nou/ A treia zi îngerul a înviat Se ridică și caută un nou adăpost temporar/ După scurtă vreme, va fi din nou aruncat/ în calea mașinilor de gunoi” ( Salubritate)
Discreditarea cu pricină – ca fiecărui pas de care se teme mai mult să-i corespundă arealul său, pentru evadarea din cauzalitatea și claustrarea sinelui; un spectru al confesiunii oferă încordarea dinaintea elucidării cu toate că în acest aliniament exterioritatea este trăită într-un colorit al contrastului, restitutiv la nivelul identității, un fel de prelungire a intuiției într-o direcție sau alta…
Tot ceea ce se mizează poartă parcă un stigmat al descompunerii și recompunerii aparentului sfâșiat de frisoanele lăuntricului – în permanență ca o cunoaștere a lumii.
Așa privind lucrurile, „Ea era atât de frumoasă/ și aproape de-o vârstă/ cu moartea mea/ Ea era atât de frumoasă/ încât ar fi putut fi/ cel mai bun motiv/ pentru Kurt Cobain/ de a nu săruta/ țeava puștii sale de vânătoare/ înainte de a apăsa pe trăgaci/ Ea era atât de frumoasă/ încât l-ar fi putut determina pe Jim Morison/ să se certe și-acum/ cu milițienii planetei/ Ea era atât de frumoasă/ încât sunt absolut sigur/ că era chiar ea, moartea mea./ Și dansa…/ și dansa…”
Ca polaritate a conștiinței acest balans fluctuant și divergent este o versiune a viziunii imuabile – își caută contur pe un teritoriu interzis. Poetul suportă protecția sa și, uneori, retrospecția după legile ficțiunii, dar poate fi el oare declarat vinovat de către o Înaltă Curte a Poeziei? O astfel de judecată este mai degrabă o versiune în haine noi a unei realități anterioare golului lăuntric, obsesionalul obnubilat ocultând, fără a-și da seama, o transcendență a naturii devitalizate – cu limitele ceva mai estompate ale retragerii în sine. Bumerangul acesta poate fi sursa și scopul propriei forțe, tot efectul ține de grava tristețe și visul frustrat al poetului. Nu după asta urmează geneza deslușirii, e adevărat, însă întreține paradoxala stare a fracturii dilematice, substanța reală a iluzionării. Un asemenea context proiectează divinul asupra umanului, acela, pe care îl presupune prezența în lumea profană, căreia îi dă esență „sinele uitat” – el însuși- in-vizibilul și de altfel eternul condiției imanenței absolute:
„Într-o zi vom plânge/ sau poate vom râde/ Va fi soare sau înnorat/ într-unul din cele patru anotimpuri/ Într-o zi vom pleca/ sau vom rămâne/ Într-o zi Dumnezeu/ ne va iubi/ până la capăt”.
Din hipnoticul său ostrov poetic, Gabriel Dinu pare să pășească cu destulă vigoare pe drumul înaltei grații a poeziei ce încă mai rămâne.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.