De Rusalii, călușarii alungă duhurile rele

În trecut  căluşarii plecau pe uliţele satelor pe întreg teritoriu al României de astăzi. În mod tradițional, dansul se juca în săptămâna dinaintea Rusaliilor și avea scop cathartic (tămăduitor), însă există documente istorice care atestă practicarea dansului și cu alte ocazii. Călușarul este un obicei practicat în perioada numită popular Rusalii, mai exact în cele nouă zile dintre sărbătoarea ortodoxă de Înălțare și cea numită Rusalii. Tradiții similare există pe toată întinderea europeană a fostului Imperiu Roman, de la Dansul Maurului în Britania sau Ciomăgașii (Pauliteiros) în Portugalia. Originea acestui obicei este subiectul multor discuții și nu s-a ajuns la o concluzie clară.

Legătura evidentă dintre Călușari și sărbătorile ortodoxe trebuie pusă în paralel cu legătura dintre celelalte forme similare din restul Europei și sărbătorile catolice (respectiv anglicane și protestante). Acest lucru l-a făcut pe Tudor Pamfile să se ferească de a emite, conform tradiției vremii, ipoteza unei origini păgâne pre-creștine a obiceiului.

Romulus Vuia va lansa în perioada interbelică ideea că obiceiul Călușului ar fi un dans de cinstire a demonilor. Pentru a susține această idee elimină o serie de mărturii ce o contraziceau categoric. De exemplu, atunci când descrie rânduiala primirii în rândul Călușarilor nu menționează nici una dintre variantele ce includ binecuvântarea preotului. Legătura Călușarilor români cu Biserica (amintită și de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae) este ignorată și ea. Romulus Vuia menționează această legătură însă la Călușarii din Macedonia.

Un interesant studiu, semnat de Dimitrie C. Ollănescu şi publicat în Analele Academiei Române, în anul 1897, Teatrul la români, narează superb, deşi adesea inexact, pentru că încă nu apăruseră condeiele de filosofi şi istorici ai culturi ale lui Lucian Blaga, Mircea Eliade şi Romulus Vulcănescu, reminiscenţele de străveche Datină europeană, care se mai păstrau în spiritualitatea românească, în ciuda aprigilor interdicţii şi satanizări bisericeşti, şi la cumpăna veacurilor XIX-XX. Conştient fiind de importanţa mărturiilor-temelie, cărora le datorăm un deosebit respect, voi reproduce fragmente din studiul lui Ollănescu, cu adnotările de subsol, fără a exprima consideraţii proprii referitoare la mitica şi mistica europeană, pe care le-au păstrat românii. Parese că ne-am păstrat obiceiurile mult mai profund. Ceea ce străbunii noştri au păstrat înseamnă un ecumen mult mai vechi şi încă identificabil.

Iată ce este scris în studiu, semnat de Dimitrie C. Ollănescu, „Teatrul la români”:

«Românul are un joc aproape superstițios, în care jucătorii trebuiesc să fie în număr fără de soț: șapte, nouă, unsprezece. „Ei se numesc Călușari și se adună o dată într-un an, se îmbracă în vestminte cam ca femeile, pe cap își pun cunună împletită din foi de pelin și din alte flori, vorbesc cu glas subțiratic și, pentru ca să nu fie cunoscuți, își acopăr fața cu o cârpă albă. Toţi portă în mână o sabie goală, cu care îndată ar străpunge pe oricine ar cuteza să le descopere fața. Acest privilegiu îl au consacrat din vechime, încât, chiar dacă ar face omor, nu pot fi trași înaintea judecății.

Conducătorul lor se numește Stariț, al doilea e Primicerul (Mutul Călușarilor), a cărui sarcină este de a întreba pe stariț ce joc poftește să se joace și a spune apoi celorlalți jucători, în ascuns, ca să nu audă poporul numele jocului, înainte de a-l vedea cu ochii. Căci au peste una sută de figuri, sărituri și tacturi deosebite, dintre care unele atât de dibace, încât cei care le joacă parcă nici nu ating pământul cu picioarele, ci că zboară și se portă prin aer.

Călușarii joacă în zilele de la Înălțare, până la Rusalii, în acest timp ei cutreieră toate satele și orașele, pururea jucând și săltând, și în tot timpul nu se culcă să doarmă într-alt loc decât sub acoperișul bisericilor, căci, dacă s-ar culcă într-alt loc, i-ar munci strigoaicele sau, cum le zic ei, frumoasele[1].

Dacă se întâlnește o ceată de călușari cu alta, pe drum, ele trebuie să se bată și ceata învinsă se pleacă celeilalte[2]; apoi pun condițiuni de pace, după care cei învinși trebuie să rămână nouă ani supuși celor învingători De se întâmplă ca în lupta acesta să rămână vreun mort, dintr-o parte sau alta, în acest caz nu se încape judecată, nici jude­cătorul nu urmărește pe făptuitor.

Cel care e primit o dată într-o ceată de călușari trebuie să rămână nouă ani într-însa și în tot anul să fie faţă la termenul știut; dacă nu s-ar prezenta o dată, atunci zic că are boala cea rea (ducă-se pe pustii!) și-l muncesc frumoasele[3].

Poporul prost crede că acești călușari (călușei, în textul lui Cantemir) au darul de a vindeca bolile cronice. Modul lor de vindecare e acesta: aștern la pământ pe bolnav, încep apoi săriturile lor și, la un tact anume al cântării, îl calcă, unul după altul, de la cap, până la călcâie; în urmă, îi șoptesc la ureche unele cuvinte, anume născocite de dânșii[4] și poruncesc bolii să iasă din trupul bolnavului. Aceasta o repetă de trei ori, în trei zile și, de multe ori, omul se îndreptă”[5].

Așa erau călușarii, acum 200 de ani, când scria Dimitrie Cantemir, și astfel au rămas, cu puține schimbări, încă în Moldova, pe când în Transilvania și în Muntenia ei sunt cu totul altfel. Mai întâi, nu au caracterul religios și oarecum mistic ce l-au avut după Cantemir, nici formează o corporațiune aparte, trăind după reguli neschimbate și supusă unei discipline pe cât de aspră, pe atât și de puțin potrivită cu firea românului. Înrâurirea medievală, tainică și superstițioasă, ce se vădește din cele de mai sus, s-a mărginit, poate, asupra călușarilor moldoveni numai, prin faptul că atingerea cu catolicismul feudal a fost mai deasă și mai puternică în acea parte a țârilor noastre, pe când dincoace contactul cu turcii, cu grecii ori cu bulgarii a fost mai simțitor.

Acum călușarii, ca și la sfârşitul veacului trecut, sunt șapte, nouă, unsprezece sau doisprezece flăcăi, îmbrăcați cu ițari albi strâmți, cămăși albe până deasupra genunchilor, legați cu basmale mari roșii, după gât și peste umeri, cu ciomege lungi în mâni, zurgălăi la glezna opincii, încinși cu chimir de piele, bătut cu ținte și nasturi de metal, și pe cap cu pălărie mică, rotundă, neagră, cu cordele (multicolore) și cu flori sau pene. Ei se adună în ceată sub ascultarea unul Vătaf  (de la latinescul vates, care înseamnă șaman – n. I. D.) și sunt însoțiți de un om mascat, Mutul Călușarilor, umblând astfel pe ulițele târgurilor, prin sate, dănțuind, pe când lăutarii zic din gură cântece de dor și de veselie.

Ei sunt via întrupare, la noi, a străvechii corporațiuni instituite de Regele Numa Pompiliu[6] pentru paza celor douăsprezece scuturi (ancilae), dintre care unul, al lui Marte, fusese căzut din cer, și care erau proteguitoarele cetății și simbolul puterii și tăriei militărești ale romanilor.

Acești Salii, numiți Pallatini, fiindcă, la început, îndeplineau cultul lor în Palatul regelui, erau preoți ai lui Marte Gradivus, aleși printre fiii patricienilor, care aveau încă pe părinţii lor în viață (patrinos & matrinos). La 1 martie al fiecărui an, ei cutreierau orașul, săltând, jucând și cântând laude zeului lor, din care pricină lumea îi și numi Salii (săltători).

Căpetenia lor se chemă praesul, magister Saliorum sau vates (vătaful de azi); iar poeziile lor războinice se numeau astamenta sau axamenta. Regele Tullus Hostilius institui și el o corporațiune de Salii, în onoarea zeului Janus, care, după locul unde li se clădise templul (colina Quirinalului), fură numiți, spre a se deosebi de cel dintâi, Salii Colini, apoi Coli-Salii, din care, cu prefacerea cuvintelor, vine negreșit numele lor actual de Călușari.

Îmbrăcămintea acestor Coli-Salii se compunea dintr-o tunică scurtă brodată (azi, cămașa cusută cu flori a călușarilor), strânsă la mijloc cu un brâu milităresc de bronz (cingulum), sau purtând o zea (pectorale) pe piept (azi, chimirul cu ținte și nasturi de metal); pe deasu­pra, o mantie de purpură (trabea, azi basmalele roșii de pe grumajii și umerii călușarilor); în picioare purtau sandale (azi, opinci), pe cap o căciulită țuguiată (azi, pălării mici cu cordele), pe coapsa stângă, o spadă scurtă, petrecută cu o curea peste umărul drept, și, în mâna dreaptă, o lance (azi, ciomagul). Serbările lui Janus (Agonalia) se țineau, după unii, la 9 sau 13 ianuarie după alţii, la 21 aprilie și la 21 mai, poate chiar la amândouă datele. Călușarii noştri au ales luna cea din urmă, căci ei dinainte de Rusalii își încep jocurile.

Danțul celor din Transilvania, de unde, cu mici schimbări, a trecut în Muntenia[7], este cu cântare sau fără cântare. Când este fără cântare, mutului, a căruia mască are îndeobște cioc de barză sau de dobitoc sălbatec (ca în Brezaia și Turca), îi este dat să se lege de omeni și mai ales să sperie femeile, plescăind cu ciocul ori clănțănind fălcile, după tactul muzicii, cu o sfoară ascunsă sub haine.

Sprijiniți în ciomag și făcând mișcări și sărituri cu adevărat vred­nice de mirare[8], joacă ei, atunci, fiecare îndeosebi; apoi, trosnind din degete, bat pământul când cu vârful, când cu călcâiul piciorului, și în pași mărunți se poartă la dreapta, la stânga, înainte, înapoi, ba uneori se lasă și pe vine, dezbinându-se.

Dacă este cu cântare, atunci călușarii se fac roată, fără să-și dea mâinile, sprijiniți pe bâtele lor, fac sărituri pe loc, împrejur, dau din mâini și din picioare, se mlădiază și se rotesc cu așa repeziciune și măiestrie, încât, din mișcarea tuturora, se poate prea bine desluși credința celor vechi, că „jocul lor ar imita adică învârtirea stelelor în jurul Soarelui sau al Luni”.

Pe când se face danțul acesta, flăcăii cântă versuri de vitejie sau de dragoste și, în Transilvania, se înfige pe bătătură, în mijlocul lor, o flamură, așa că fiecare dănțuitor se repede să o smulgă, sfârșindu-și cântarea cu refrenul „pe ea! pe ea!”. Se zice că acest obicei ar aminti serbarea anuală a răpirii Sabinelor, care era în mare cinste la Romani[9].

Când vor să câștige mai mult, călușarii joacă și cu fetele din sat, pe care le aleg dintre privitori. Atunci este datina ca fata, după joc, să dea flăcăului ei câțiva bani de parale, căci, dacă fuge din danț, fără să-i dea nimic, atunci ceilalți tovarasi ai flăcăului îl pun într-o pătură și-l aruncă, de câteva ori, în aer, ca să-și bată joc de dânsul, că e nevoiaș[10].

Damaschin Bojinca[11], vorbind despre jocul Coli-Saliilor romani, ne arată originea călușarilor noştri. „Coli-Salii aceștia, zice el, și până acum se mai țin prin Ardeal și prin Banat și se chemă călușari, iar peste ei mai mare, după a cărui orânduială joacă și fac toate, este unul, care se numește vătaf, adică vates. Joacă la Rusalii, toată săptămâna, umblând prin sate, și precum Coli-Salii vechilor romani erau preoți și slujeau unei dumnezeiri, așa și călușarii românilor de acum cred că este o putere care-i ajută în săl­tare și privește neadormit la jocurile lor; ba încă și aceea cred că cel ce nu știe juca bine, acela cade amețit la pământ, semn că nu e plă­cut acelei puteri, și pe loc iese dintre călușari. Încă și un bicer este, cel ce, când ceilalți saltă, neîncetat îl încunjură, pocnind cu biciul, de care toţi se feresc: acesta însemnează dară puterea nemărginită a romanilor, de care, ca de sunetul biciului, se fereau alte nemuri. De mirare este, cu adevărat, ținerea vechilor datini la români, cum și una ca aceasta se putu păstra, de atâtea mii de ani, până acum”. Nu credință deșartă dar, ci datină de la strămoși moștenită este jucarea călușarilor românești[12].», din Dimitrie C. Ollănescu „Teatrul la români”, publicat în Analele Academiei Române, în anul 1897.

………………….

Note de subsol

[1] „Soțiile cerești” ale șamanului, cum le numea Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 87 – n. I. D.

[2] Herodot susţinea că bătaia aceasta ritualică, pe care o întâlnise și la egipteni, drept „bătaia cu ciomege, în cinstea Soarelui”, ar fi închinată, de fapt, Mamei Pământ – cf. Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160 – n. I. D.

[3] Frumoasele, în credinţa poporului, sunt nişte nimfe de aer, care se înamorează de flăcăii voinici și frumoşi. De aceea, când pe un flăcău îl loveşte vreo boală (pa­ralizie sau apoplexie, de pildă), se zice că a căzut jertfă frumoaselor pentru nesu­punerea ori răutatea lui.

[4] „viersurile cele fără de cale și netocmite”, cf. Ivireanul, Antim, Didahiile, vol. II, p. 386 – n. I. D.

[5] Cantemir, Descriptio Moldaviae (1716), Ed. Academiei Române, p. 142. Vezi și Ioan Eliade, Curierul românesc, 1843, No. 41.

[6] Fantezie latinistă, desigur, din Caii lui Marte descinzând, de fapt, și centaurii, și salii, și căluşarii – n. I. D.

[7] Iacob Mureşan considera, în 1850, că horele moldo-vlahe au pătruns și s-au răspândit în Transilvania prin ţara Haţegului – cf. Foaie pentru minte, inimă și literatură, Nr. 4, luni 23 ianuarie 1850, pp. 31, 32 – n. I. D.

[8] Pentru a se dovedi cât de greu e acest danţ, începătorii trebuie să se bage într-un butoi, pentru a prinde bine măsura săriturii ce o vor face în aer și care nu se cade să fie mai largă decât o gură de butoi desfundat Se zice chiar că das­călul își cunoaşte elevii buni de joc și de săltări, numai după partea trupului ce rămâne afară. Wilhelm Schmidt, op. cit, p. 13, crede mai lesne că această înfundare în bu­toi a ucenicilor căluşari, pentru a-i deprinde cu măsura paşilor și rotunjimea săriturilor, este un basm, pe care el nu l-a putut dovedi. Totuşi, există o credinţă generală că adică numai prin puternica mijlocire a diavolului, pe care o capătă fiecare dănţuitor, se poate juca jocul acesta.

[9] Wilhelm Schmidt, op. cit., p. 13, în Curierul român, 1843, No. 41.

[10] Obiceiul acesta este forte comun între românii din Ardeal și, când eram copil, mi-aduc aminte că un guvernor din partea locului ne învăţase jocul acesta destul de primejdios. În Viaţa și aventurile lui Don Quichotte, aşa-ceva i se întâmplă lui Sancho Pansa, când nu are cu ce plăti, la cârciumă, o cheltuială făcută.

[11] Anticile Romanilor, Buda 1832.

[12] Ollănescu Dimitrie C., Teatrul la români, în Analele Academiei Române, Seria II, Tomul XVII, 1895-1896, Memoriile Secţiunii literare, Bucureşti 1897, pp. 118-126.

Notă pentru cei ce ridică pe site: folosiți fotografiile cum credeți de cuviință