De trei ori autodafé! Soarta hârtiilor sau soarta noastră?

„Acolo unde se ard cărți se vor arde, până la urmă, și oameni”, scria Heinrich Heine, în piesa „Almansordin”.

Arderea cărților are o lungă istorie ca instrument folosit de autoritățile laice și religioase, în efortul de a suprima ideile divergente sau eretice care erau percepute ca reprezentând o amenințare la adresa ordinii existente sau la desfătarea propriului orgoliu. Au făcut-o Ioiachim al Iudeei până la Augusto Pinochet, de la 700 î.Hr. până în epoca modernă au înroșit cerul mii de ruguri pe care ca  jertfă era adusă cartea.

Nimic nu ar fi nou sub soare dacă ați afla că la Sanatoriu din Geoagiu s-au ars documente și cărți și nu doar odată, ci „în formă continuată”, de trei ori. Să fie-n numele sfintei treimi a inculturii.

Primul autodafé îl comandă și execută întâiul tâlharăș (scuzați – tovarăș), numit de partidul muncitoresc director la instituția medicală. Dânsul (de la acel „am călcat în dânsul” cum neaoș zic unii când calcă într-un rahat), ajuns la sanatoriu cu o plasă de 25 de bani în care avea o pijama (după cum precizează bârfa publică) îi pare că nu are spațiu vital suficient așa că în marele-i avânt loviluționar, din nou scuze revoluționar, își face loc în birou și noua casă încălzind atmosfera cu o vâlvătaie de mai multe ceasuri, în sens de ore, în care cară și arde tot ce considera mintea-i hodinită că este burghezo-moșieresc deci împotriva stahanovitului popor.

Cea de a doua incendiare a ziarelor, manuscriselor, texte științifice, cărți și tot ce le-au picat la mână este ordonată, a evoluat individu’ de la eu comand eu execut la „dați-le foc!” de un alt sfertodoct (numindu-l semidoct la-ș măguli) care întrebat de contractorii ce reparau acoperișul de la Sanatoriu: „Ce facem cu grămada de hârtii găsite-n pod? Le punem undeva sau le dăm foc?”, a ales varianta a doua sugerată de muncitori în detrimentul cercetării istorice. Dar de…, posibil ca politrukul pus în „foncție” dă partid să nu aibă habar care-i rolul Arhivelor Statului, Bibliotecilor Muzeelor sau/ și al altor instituții cu rol de conservare a documentelor. Habar nu are omul, că mai trăiește, că el a ordonat să se ardă valori ce puteau fi izvoare istorice și că acestea alcătuiesc Fondul Arhivistic.

Ultimul foc, sau cel puțin așa sper eu, dat arhivei de la Sanatoriu din Geoagiu s-a petrecut, se pare că, anul trecut.

Luna trecută am dorit să consult o parte din arhiva de acolo. Însă am primit un răspuns la care nu m-aș fi așteptat: „A fost CASATĂ”!? Întrebând persoana ce-mi spusese asta, fiind în biroul actualei doamne manager (în curând primar), „din ordinul cui și dacă poate să-mi arate ordinul și inventarul hârtiilor casate?”, răspunsul a fost tăcere maximă cu priviri îndreptate  spre pardoseală.

Am insistat întrebând dacă a fost dus ceva la vreo arhivă sau dacă acelor hârtii, acte, cărți le-a a fost dat foc și atât, exemplificând cu cele câteva exemplare de carte medicală veche aflate în biblioteca din spatele biroului directorial, răspunsul a fost tot același dar „spus” mai tare și mai răspicat.

Dacă în cazul lui Nero incendierea Romei rămâne de notorietate, în cazul celor trei incendiatori va rămâne doar o pată mare pe obraz și un minus mare pentru un Muzeu al Sanatoriului, focul distrugând tot ce se mai putea găsii din manuscrisele cadrelor medicale sau ale pacienților, pagini mari din istoria științei medicale și multe, multe altele. Să fi dorit cineva asta? Să facă cele trei autodafe-uri jocuri imobiliare, Sanatoriul are zeci de hectare de pădure și teren intra și extra viran, nu am de unde să știu, însă nu mă pot opri să nu suspectez. Cât despre cercetarea istorică o să mă rezum la datele din 1922 ce se află în Arhivele din Budapesta și istoria orală.

Închei cu câteva strofe din poezia „Autodafé” de Ioan T Morar:

„Să arzi o carte înseamnă

să nu înțelegi

de unde vine

picătura de sînge

cu care a fost scrisă

lacrima amestecată în cerneluri

tunelurile prin care adevărul

se mișcă dintr-o parte în alta

ca mercurul

pe sub dealurile copilăriei

Știm totul despre puțin

…

Să arzi pe dinăuntru

-spun toate religiile-

e ca și cum

ai arde o carte de vie:

„sîntem singura cenușă

care își amintește”