De Ziua Limbii Materne

De Ziua Limbii Materne

Limbile materne sunt unul dintre cele mai puternice instrumente de conservare și dezvoltare a patrimoniului mondial material și imaterial, pentru a construi solidaritate bazată pe înțelegere, toleranță și dialog. După umila-mi părere asta trebuie să fie însemnătatea zilei de azi.
Astăzi fiind sărbătorită Ziua Internațională a Limbii Materne, le sunt recunoscător înaintașilor mei ce mi-au lăsat o Limbă și o Patrie.
Vă aduc mulțămită dragi părinți, bunici, dascăli, neamuri și prieteni și nu doar astăzi, pentru-că m-or învățat Limba Bunei Conviețuiri, mai precis un compozit de limbi ce provin din împletirea a mai multor neamuri și popoare cu care Limba-mi Maternă a luat contact.

* * *

În ceea ce privește memoria și talentul unei limbii internaționale, muzica, e suficient să amintesc cazul întâlnirii dintre Franz Liszt şi Barbu Lăutaru.

„Marele compozitor Liszt în călătoria sa spre Odessa unde fusese invitat de Țarul Rusiei, trecând prin țara noastră la începutul anului 1847, a dat mai multe concerte dintre care unul foarte interesant pentru noi, în casele vistierului Alecu Balș.
La această sindrofie a fost invitat și vestitul Barbu Lăutaru cu taraful lui. La început a cântat câteva cântece naționale apoi unul ţigănesc care a uimit pe toată lumea adunată și în special pe Liszt.

Muzica ţigănească cuprinde «țipete de mâhnire, izbucniri nebune, melancolice ale pustietăţilor»,- Liszt asculta cu multă încordare și «uneori nervii lui simțeau zguduituri, care se oglindeau pe fața sa cea iscusită. Când ultimul acord se auzi, el își apucă mâinile și pieptul său apăsat avu un suspin de ușurare». Ah! cât e de frumos zise el.
Toți boierii bătură din palme; Liszt luă din buzunarul său un pumn de galbeni și turnându-i în paharul lăutarului zise: Să bem amândoi, lăutarule!
Amândoi ciocniră paharele. Liszt era atât de impresionat, încât tremura, când turna pe al său.

În fundul sălii boierii deprinși cu aceste curioase melodii, vorbeau între dânșii, punând după fiecare bucată, câțiva galbeni în paharul minunatului lăutar.
După câteva momente Liszt se sculă și îndreptându-se către lăutar, îi zise: Barabule, m’ai făcut să cunosc muzica ta; am să te fac s’o cunoști pe a mea.
Bătrânul lăutar drept răspuns, puse mâinile la piept și se închină până la pământ. Liszt se puse la clavir în mijlocul unei tăceri, ce se făcu deodată.

Lăutarul cu scripca in mână asculta cu luare aminte fără a pierde din vedere pe tainicul muzicant. Liszt începu cu un preludiu, apoi sub îmboldirea inspirației lui extraordinare și a încordării nervilor săi, improviza un marș unguresc, al cărui cântec lung și melodios domina mereu in mijlocul arpegiilor, trilurilor și greutăților înspăimântătoare cu care împodobea cântecul său. Apoi însuflețindu-se, îmbătat de melodie cu fața sa galbenă și caracteristică și cu capul dat înapoi, cu ochii pe jumătate închiși, mergea de la un capăt al clavirului la celălalt, făcea să curgă din degetele sale o ploaie de mărgăritare care veneau cu încetul, să se contopească în întâiul motiv; degetele sale cu o repeziciune de necrezut alergau pe clavir, făcând să se audă notele metalice, spre a reveni mereu la acel cântec de la început, mare, magistral și trist, ca un cântec de organ. Era în adevăr prea frumos. Niciodată Liszt, nu se urcase la o așa înălțime; boierii ascultau fără a pricepe ceva, lăutarul însă pricepea; mânca cu ochii pe cel ce cânta, nu pierdea nicio notă și fizionomia sa era straniu mișcată în tot timpul acestei strălucite improvizări.

Liszt se sculă în mijlocul aplauzelor frenetice ale adunării. Barbu Lăutaru se duse drept la dânsul și dându-i la rândul său un pahar de șampanie, îi zise românește: la rândul meu stăpâne, te rog să bei. Paharele se ciocniră din nou.
Barabule Lăutarule, îi zise Liszt, ce zici de această melodie?
E așa de frumoasă, stăpâne, răspunse bătrânul lăutar, că, dacă-mi dai voie, am să mă încerc să ți-o cânt și eu.
Liszt zâmbi cu un aer de neîncredere, făcând semn cu capul, că primește.
Lăutarul se întoarse către taraful său și după ce puse scripca la gât, începu a cânta marșul unguresc. Nimic nu fu uitat, nici trilurile, nici arpegiile, nici variațiunile cu notele repezite, nici acele adorabile treceri din semiton in semiton, care-i sunt atât de obișnuite pentru a reveni la întâiul său motiv.

Barbu Lăutaru cânta cu amănunțime pe scripca sa toată improvizațiunea pianistului, ce asculta înspăimântat opera, ce cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată și pe care poate o și uitase.
Taraful său îl urma cu preciziune, observând nuanțele și uzitându-se drept la Barbu, carele mergea cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt.
Când se sfârși cântecul, Liszt se sculă deodată și mergând drept la bătrânul Barbu, îl sărută călduros, apoi luând după vechiul obiceiu paharul cu șampanie, i-l întinse, zicându-i: Bea Barabule Lăutar stăpânul meu, bea căci Dumnezeu te-a făcut artist și tu ești mai mare decât mine!»”

Zî faină și trai bun la tăt omu!

Text preluat din: George Potra, „Contribuțiuni la istoricul Ţiganilor din România”, Fundația Regele Carol I, București 1939.
Notă
[1] Apud. C. Bobulescu, Lăutarii noştri. Bucureşti, 1922, p. 161—167. (S’a extras din ziarul francez • La Vie Parisiene • din Paris, 1874, 28 Noeinvrie și s’a publicat de T. Burada în «Convorbiri Literare » anul XXI (1888), sub titlul «Cronica muzicală a oraşului Iaşi».

Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.