Doar din ignoranță am putea ajunge la concluzia că România a creat o cultură minoră

Autor: Andrei Pletea

Recent, cineva „m-a certat”, etichetându-mă drept „falsificator de istorie”, fiindcă „mi-am permis” să insinuez că, cultura românească ar fi mai mult decât una nesemnificativă, respectivul explicându-mi că o cultură majoră se remarcă prin edificii grandioase, edificii pe care noi… nu le avem. Respectivul susținea de-asemenea că o cultură grandioasă vine la pachet cu un trecut glorios, încununat de victorii militare, că deh.. cum să nu? Când ești tare, trebuie să-i bați pe toți, altfel… nu ești tare. Nu are rost să insist asupra altor clișee pe care le-a mai adus respectivul în discuție, fiindcă le știm cu toții (valori europene, progres, openmind, multiculturalism, bla-bla-bla) fiindcă nu despre asta e vorba și ar fi clișeic din partea mea să încep a le combate. Mărturisesc că m-am aprins în discuția cu respectivul, mult mai tare decât ar fi trebuit, fiindcă am realizat că nu am sorți de izbândă. Și ce poate fi mai dureros decât conștiința că ai dreptate, dar fără a o putea dovedi? M-am simțit asemeni unui părinte căruia i se spune despre cât de prost e copilul său și i se aduc ca argument notele proaste de la școală. Ce mai poți să spui? Cum ai putea să te pui cu prostul al cărui unic reper, infailibil, suprem, „al tuturor celor văzute și nevăzute”, sunt niște cifre pe o hârtie? Ce să-i mai spui prostului despre dimensiunea creatoare, despre pasiunile și despre talentele copilului tău, când el vine și-ți bate catalogul spunându-ți: „Știu că vă doare adevărul, și că încercați să-i găsiți părțile lui bune, dar copilul dvs e prost, are cele mai slabe note din clasă, priviți și dvs și acceptați realitatea!”. Iar eu, cunoscând cât de cât dimensiunea universală a creației populare românești, mult superioară oricărui castel sau catedrală din occident, m-am sințit cu totul dezarmat în fața peretelui insipid al celui care cunoaște și înțelege doar trei dimensiuni, care, cu cât mai mari, cu atât mai tari.

Și tocmai aceste trei dimensiuni sunt argumentele celor care denigrează cultura românească și cu care totodată caracterizează „civilizația”. „Ai construit catedrale? Da? Cât de mari? Mai mari decât catedrala mea? Nu? Bine, ești mai necivilizat ca mine! Dar câte teritorii ai cucerit? Niciunul? Ha! Ești fix pielea! Castelul în care stai tu e mai mare decât al meu? Ce? Stai într-o căscioară din lemn? Ha! Pârlitule! Și ce-i cu poarta aia de la intrarea-n ogradă? Tu ai văzut ce arc de trimf am eu?”. Și tot așa, o scaldă omul meu, bietul meu om, săracul de el, o scaldă în jurul celor trei dimensiuni care paradoxal, cu cât sunt mai mari, cu atât îl întunecă mai tare, cu atât îl îngrădesc mai mult.

Pentru că în calea prostului de a înțelege fondul, nimic nu stă cu o mai mare îndârjire decât forma, iar cu cât prostul e mai mare, cu atât forma capătă dimensiuni mai mari, iar fondul se pierde tot mai mult, până la evaporarea definitivă a acestuia. Acest adevăr este atât de limpede, încât poate fi liniștit considerat o axiomă, iar fiind axiomă, acesta nici nu mai trebuie demonstrat. Tocmai de aceea, cea mai mare capcană a fost, este și va fi, raportarea existenței doar la cele trei dimensiuni fizice. Această greșeală duce la pierderea sensului existenței și uite-așa apare forma fără fond. Forma nu trebuie exclusă din ecuație, tocmai de aceea acceptăm că, cultura occidentală, antropocentristă, „de formă”, este o cultură realmente impresionantă. Dar forma nu este totul. Mult mai dificil de înțeles este fondul, care este mult mai important decât forma, iar cultura românească este o cultură nu de formă, ci de fond! Iar dacă ne luăm ca reper fondul, atunci, imposibil să nu ajungem la concluzia că patrimoniul material și imaterial pe care l-a lăsat țăranul român acestei lumi nu este egal, ci este chiar superior patrimoniului occidental, care a rămas prins în capcana formei.

Cultura occidentală nu este o cultură populară, ci este una cultivată, anorganică, influențată încontinuu de contextul istoric, deci, cum am spune mai simplu, influențată de trend. Totul în occident s-a dus cu repezeală înainte și nimic nu s-a păstrat, nimic nu a rămas autentic, totul pierzându-se în tăvălugul timpului. Vedem astfel o luptă zbuciumată a sufletului occidentului de a-și găsi sensul, iar acest lucru se observă în atâtea și-atâtea curente în artă, în literatură, și chiar în limbă și credință, curente care așa cum au și apărut, așa au și pierit. Unde sunt acum catedralele cu a lor lumină clar-obscură, filtrată prin culorile vii ale vitraliilor și proiectată pe blocurile masive de granit? Unde sunt frumoasele tetraevangheliare, încrustate cu caractere gotice și cu înflorituri de cea mai mare frumusețe? Păi… dacă nu distruse de tot, în cel mai bun caz, obiective turistice, golite de orice fel de trăire spirituală. Iar asta pentru că occidentalii, nu s-au regăsit în nimic. Fiindcă nimic nu a avut sens pentru ei și orice încercare de regăsire, deși spectaculoasă, nu a dus nicăieri. Și nu contează doar când s-a ridicat un edificiu, sau s-a scris o carte, sau s-a compus un vals, ci contează și cât au ținut acestea, atât fizic, cât mai ales spiritual, în conștiința omului. Iar în conștiința omului… totul a pierit. Toate marile valori ale occidentului s-au pierdut în timp, rămânând doar ca simple mărturii istorice sau turistice și nimic mai mult… adică exact condiția cruntă și groaznică a dimensiunii fizice a lumii: efemeritatea. Iar dacă ceva e efemer… cum poate fi cu adevărat măreț? Este măreț… da. Atâta timp cât nu va veni ceva și mai măreț… Adică, totul se raportează la dimensiuni fizice, limitate desigur de timp și de spațiu.

Dar iată aici, la noi, în România, iată o cultură care sparge orice barieră impusă de vreo dimensiune fizică! Și cum știm asta? Știm asta fiindcă vedem peste tot, doar simbol. În cultura românească totul este și a fost simbol, iar simbolul este mai puternic decât orice dimensiune materială. În căutarea lui Dumnezeu, românul a intuit fondul, fapt pentru care a rămas cu totul dezinteresat de formă. Iar intuind fondul, s-a regăsit pe sine însuși și a făcut-o mai repede decât toate marile civilizații occidentale! Pornind de la adevărul că suntem singurii latini într-o mare de slavi, românii sunt considerați ba un miracol, ba o enigmă, ba un accident, în funcție de interese. Dar numitorul comun este același: că toți istoricii ajung în imposibilitatea de a explica folosindu-se de reperele materialiste, cum de am reușit să dăinuim în această vâltoare de migratori în care ne-am învârtit peste 1000 de ani. Și aici apare universalitatea noastră: ne-am regăsit! L-am găsit pe Dumnezeu! Noi nu am avut nevoie de afirmare, și nici de validare din partea nimănui, ci doar am lăsat să treacă pe lângă noi tot ce este trecător, ancorându-ne în valori mult mai înalte decât jocul de-a săbiuțele și de-a soldații. Și îl las aici pe Lucian Blaga să explice el mai bine decât mine fenomenul:

”Seminții revărsate din coșul Mumei Noroadelor, seminții germanice, hunice, slave, bulgare, avare, pecenege, cumane, ungare, toate au venit, au stat, s-au dus sau au rămas. Mulți dintre cei rămași s-a întamplat să fie absorbiți de buretele anonim al unei populații autohtone, care nu voia în niciun fel să se lase târâtă în «istorie». Aceasta este trăsătura cea mai izbitoare a populației autohtone, în adevăr, timp de o mie de ani aproape, preromânii și românii manifestă un fel de atitudine instinctivă de autoapărare care se poate numi boicot al istoriei. Ei nu se adună în mase organizate ca să se lanseze în acțiuni de largă desfășurare, care i-ar fi ademenit, epic, în istorie. O populație, în care câtva timp a trăit poate vag amintirea unei vieți de tip major […] presimțea că această istorie, ce se făcea și se desfăcea în protuberanțe inconsistente, nu putea în niciun chip să fie a ei.”

Vedem astfel o atitudine matură a românilor, o atitudine pe care nu a avut-o nimeni altcineva, iar lăsând să treacă istoria pe lângă ei și văzându-și de viața lor și de legătura acesteia cu Dumnezeu, românii au reușit probabil cea mai mare și mai răsunătoare victorie dintre toate câte au existat vreodată: dăinuirea. Englezi, francezi, spanioli, portughezi, germani, ruși, etc, toți și-au asigurat dăinuirea în istorie, impunându-se cu forța armelor. Singurii noi, care aproape fără a ridica un deget, i-am adus lângă noi pe toți migratorii care au dat buzna aici și care ne-au preluat modul de viață, romanizându-se, iar apoi, românizându-se, de bunăvoie, ca niciunde altundeva, dăinuid astfel miraculos această insulă de latinitate, într-o mare învolburată de slavism, războaie, cucerire… Toată lumea s-a schimbat… românii însă, au rămas.

Creația populară românească păstrează elemente nu de 2000 de ani, ci de peste 5000 de ani, elemente pe care le vezi fie țesute în portul popular, fie pictate pe blide, fie sculptate în lemn. Iar la întrebarea: „De ce ai desenat, moșule, steluța asta pe blid?”, ți se va răspunde simplu: „Fiindcă așa se face aici dintotdeauna!”. Românii nu au simțit niciodată nevoia de a-și data creațiile, fiindcă acestea existau aici dintotdeauna și doar și-au urmat cursul firesc, de moștenire din tată-n fiu, dinainte de daci, și până la români.

Și aici găsești măreția culturii românești: în moștenirea populară pe care am lăsat-o. Iar dacă noi înșine nu ne-o descoperim, cine are s-o facă? Dar noi niciodată nu o vom descoperi, dacă vom adopta concepte străine de noi. Dacă vom cădea în capcana formei fără fond, și ne vom raporta doar la dimensiuni materialiste, nu vom face nimic și vom fi sortiți pieirii, neputând a ieși din mocirla condiției de slugă, de iobag, condiție la care, din ignoranță, deja am aderat mult prea ușor. Pentru că, așa cum spunea Constantin Brăiloiu, „Numai prin cultura noastră țărănească vom însemna și noi ceva în lumea asta mare. Cu armele Occidentului nu vom bate niciodată Occidentul și va trece multă vreme până a mai înceta a mai fi caricatură sau, în cel mai bun caz, o copie fără importanță a Apusului.”