Documente vechi despre Mănăstirea de la Sibișel

Vechile mănăstiri din regiunea Hunedoarei, ca toate celelalte mănăstiri, au fost locuri de răspândire a culturii. Printre mănăstirile hunedorene s-a numărat și cea din orașul Sibișel, despre care istoricii nu au scris suficient. Cunoscuții istorici Nicolae Iorga și Ștefan Meteș ne-au lăsat câteva date despre mănăstirea ortodoxă Sibișel (Sibișelul Vechi).

Articolul doamnei Maria Basarab, „Pagini manuscrise despre vechi mănăstiri hunedorene” scoate în evidență un manuscris, semnat de protopopul greco-catolic al Orăştiei, Ioan Ienea, care conține informații despre vechile mănăstiri de la Sibișel: una ortodoxă și cealaltă greco-catolică.

În bibliografia de specialitate s-au menţionat puținea date istorice despre aceste două mănăstiri, așa încât manuscrisul nostru rămâne un document, pentru istoria culturii hunedorene.

Din descrierea amănunțită a fotografiei, protopopul identifică figura personajului cu cea a călugărului Sia, deci, este reprezentată mănăstirea ortodoxă. Chiar dacă întemeietorii mănăstirilor nu aveau pregătire teologică, erau săteni, care au vrut să trăiască în singurătate și rugăciune, nerespectând întocmai dogmele monahale, votul castități, al supunerii și al sărăciei, călugării și călugărițele purtau veșminte călugărești, și trăiau simplu, din donațiile vizitatorilor credincioși.

Din documentul manuscris știm că mănăstirea „unită”, înființată de călugărul Aron, a fost zidită de meșterul Lupu din Pricaz, care a zidit și Biserica greco-catolică din Sibișel. Mănăstirea „era pictată cu sfinții” și pe dinăuntru și pe dinafară.

Nesupunerea călugărului Sia de a trăi în curățeniei totală, sufletească și trupească, a cauzat demolarea mănăstirii, de către autorităţile civile de la Orăștie. Sia și- a întemeiat, mai apoi, familie și s-a mutat în satul Glod, iar Aron, fără a fi învinuit, s-a transferat la mănăstirea Prislop. La sfârşitul manuscrisului, protopopul a cartografiat zona Sibișelului, dar nu a localizat cele două mănăstiri.

Din povestirea localnicei Ioana Vinereanul, ale cărei amintiri pot fi confuze, nu se potrivește, cu exactitate, datarea anului construcției și al demolării mănăstirilor. Cert este că, mănăstirile de la Sibișel n-au avut durabilitate seculară, ele au existat, doar, cât viața unei generați.

Articolul doamnei Maria Basarab, „Pagini manuscrise despre vechi mănăstiri hunedorene”:

«Privite într-un ansamblu al istoriei, al așezării geografice și îndeosebi, al specificități interioare, lăcașurile monahale s-au departajat în timp și spațiul. Pornind însă, cu începuturile lor, reconsiderăm încă, rolul lor întru ale învățături. În context, redăm menționarea scrisă de Coresi, tipăritorul dintâi al cărților noastre în limba română, care în Evanghelia, imprimată la Brașov, în anul 1564, scria că dintotdeauna, mănăstirile „au fost de dăscălie și învățăturii, de în mănăstiri au ieșit cărturari, mari episcopi și popi în orașe și sate, ca acum nouă de dăscălie ne este”.

Într-un climat similar se încadrează și mănăstirile hunedorene, unele fiind eșantioane ale culturii noastre. Enumerate și descrise în cărți de specialitate, dintre vechile lăcașuri călugărești de la Prislop, Plosca, Răchitova, Râu de Mori, Vaidei, Vaca (Crișan), Cib, Cerna, Sibișel, s-au remarcat Prislopul și Plosca, prin rolul lor de răspânditoare de cultură, dar fiecare dintre ele a fost o școală pentru cei care au poposit în ele.

În atenția cercetătorilor, mai Putin a stat mănăstirea Sibișelului, despre care Nicolae Iorga scria:„…mănăstirea Sibișelului, unde până prin anii 1870, era încă într-o casă mare de cărămidă, mănăstire de călugări români” (1). Despre aceeași mănăstire, de la Sibișel, Stefan Meteș relata, mai târziu: „…în acest sat a fost până pe la 1870, o modestă mănăstire de călugări, al cărei chip interesant îl reproducem, fără să putem da alte informațiunii despre ea în cursul vremurilor” (2). „Chipul” era fotografia în care se vedea clădirea mănăstirii cu împrejurimile, aceeași ilustrației ca și în cartea scrisă de N. Iorga.

Un document inedit, constând în trei pagini manuscrise, despre mănăstirile de la Sibișel, ne-a rămas de la Protopopul greco-catolic, de Orăștie, Ioan Ienea, pe care l-a semnat în data de 28 februarie, 1933, locuri cunoscute din timpul vizitei sale canonice. Redăm,  in  integrum,  textul  manuscrisului,  intitulat  „Pentru  istorie”,  iar  pentru  o lămurire explicită protopopul Ioan Ienea scria: „Prezenta fotografie am primit-o înainte de asta cu vreo 3-4 ani, de la cantorul meu bisericesc Izidor Oprușan și reprezintă biserica sau cum se zice acum în poporul de la Sibișel, „mănăstirea de la Strâmbata”.

Pe fotografie e inscripția nemțească: „Die Einsiedler: Kaluger: bei Sebeş hely”, adică pe româneşte, călugării de la Sibișel și se vede de la stânga spre dreapta: 4 maice sau surori, călugăriței venind pe drum în sus la mănăstire, una are în mâna stângă un bați, apoi 2-3 arbori, care erau înaintea mănăstirii și 2 cruci de lemn cu acoperișuri de prășilă, care erau la dreapta drumului, cum vezi maicile cătră mănăstire, urmează apoi și se vede în fund acoperișul unei căsuțe, care servea de locuință unei călugărițe; deasupra acestui acoperiș să văd alţii arbori înșirații pe dealul de lângă mănăstire; înaintea acestor arbori e însăși mănăstirea cu pridvor înainte, acoperită cu prășilă având și un coș. Mănăstirea după cum să vede, avea în păretele din partea stângă 4 mici ferestre și lângă părete o cruce mare de lemn. Această cruce am văzut-o eu însumi în anul 1930, când am cercetat acest loc, întovărășit fiind de cantorul meu Izidor Oprușan, care își aduce bine aminte de mănăstire, de când era copil mic și era cu tatăl său și cu unchiul său Vasile Oprușan, zugrav de au pictat biserica lui Aron Spineanul, adică cealaltă mănăstire a uniților, care era tot pe această vale, dar mai în jos adică mai aproape de gura văii Strâmbata. Crucea aceasta când am văzut-o eu cu cantorul meu era căzută pe pământ și pe ea era scris, mai bine gravat: 1864. Din mănăstire nu s-a mai văzut altceva decât conturile zidurilor fundamentale din piatră. Se mai vede pe fotografie drumul văii Strâmbata, care ducea pe lângă mănăstire. În pridvor să mai vede figura unui călugăr, foarte probabil a călugărului Sia, care a zidit acest lăcaș de închinare.Voind să știu mai multe despre această mănăstire a călugărului Sia și despre cealaltă unită a călugărului Aron Spineanul, am căutat pe cineva care e mai bătrân din Sibișel și a văzut și știe mai multe despre aceste mănăstiri. Această ființă am aflat-o în persoana bătrânei Ioana soția legitimă a lui Stănilă Vinerean din Sibișel. Ambii trecuții peste 80 ani de etate. Această bătrână mi-a spus că era fată mică și umbla cu vitele pe Strâmbata când Sia și-a zidit mănăstirea. Căci Aron care era din Spini și-a zidit biserica în Strâmbata mai târziu. Dar mănăstirea acestuia era mai mare, mai frumoasă avea turn și era pictată cu sfinții și pe dinăuntru și pe dinafară. Biserica lui Aron a fost zidită de un meșter zidar din Pricaz cu numele Lupu, pe spesele lui Aron, care își vânduse din Spini averea și pe banii aceștia și-a zidit mănăstirea lui unită din Strâmbata. Şi tot acest meșter zidar a zidit și biserica unită din satul Sibișel, cheltuind și aici mulţi bani Aron Spineanul. Atât Sia ortodoxul, care era de origine din Sibișel cât și Aron unitul de origine din Spini, nu erau oameni cu pregătire teologică și nici nu erau preoți hirotonisiți de episcopi, ci oameni de sat, care au voit să-și petreacă restul vieții în singurătate și în rugăciuni. Aron Spineanul a fost însurat și a avut un copil și o fată. Şi după ce s-a despărțita de muierea din Spini și a vândut averea lui, a venit în Strâmbata de a zidit biserica sa. După ce a murit muierea, a venit și copilul și fata la el la mănăstire, trăind și aceștia ca niște călugări. Sia ortodoxul a regretat din satul Sibișel vreo 3-4 fete și una era din comuna Glod, fata popii de acolo cu numele Veronica, care era mai mare peste celelalte și le-a făcut călugărițe pe lângă mănăstire. Acestea aveau fiecare căsuța ei și să ducea în biserică când călugărul Sia le chema cu toaca, care era atârnată în pridvor. Biserica unită avea clopot. Călugării cât și călugărițele purtau haine negre lungi și în cap un fel de camilafcă făcută din lână. Traiul lor era simplu și trăiau mai mult din cerșite din comune și din ce aduceau oamenii prescuri și bani la mănăstire. Ziceau către oameni ca să nu ducă prescuri la preoți din sat că sunt mai bine primite dacă le aduc la mănăstire. Mai căpătau și de la domnii din Orăștie, mai ales vara, când făceau excursii la acest loc.

Viața de la mănăstirea lui Sia însă, n-a fost cinstită, căci el avea relațiuni de dragoste cu Veronica, fata popii din Glod și nici celelalte călugărițe nu duceau o altă viață mai bună, din care cauză autorităţile civile din oraş, Orăștie, au împrăștiat pe călugărițele și pe călugării de la mănăstire, iar bisericile le-au demolat. Se spune că zugravul Vasile Oprușan, care lucra la mănăstire a văzut prin cheia ușii cum se drăgostea călugărul Sia cu Veronica. Acest zugrav ar fi făcut arătare la autorităţile civile din oraş, care apoi a desființiat viața aceasta imorală de la mănăstire.

După această întâmplare, care a fost, spune bătrâna Ioana Vinerean, cam înainte de asta cu vreo 60-70 ani, Sia s-a dus cu Veronica în satul ei Glod, unde Sia curând a murit, iar Veronica măritându-se a întemeiat familie. Călugărul Aron Spineanul, cel unit, care n-a avut nici-o vină și el a trebuit să părăsească mănăstirea lui și s-a dus cu copiii lui cu tot la mănăstirea Prislopului de lângă Hațeg, unde a și murit.

Acestea le-am auzit din gura bătrânei Ioana Vinerean soția lui Stănilă Vinerean, cei mai bătrâni oameni din comuna Sibișel la care trăgeam întotdeauna când mergeam la Sibișel, pentru administrarea bisericii greco-catolice pe care în mod provizoriu o administrez de la moartea preotului Atanasie Bologa întâmplată la 4 februarie 1926 și până în prezent și le-am scris aici ca să rămână ceva în arhiva protopopească despre mănăstirile din valea Strâmbatei de la Sibișel.

Orăștie la 28 februarie 1933\Ioan Ienea protopop r.u (român unit n.n.)

Mai adaug că valea Strâmbatei în care curge și un pârâiaș de munte numit apa Strâmbatei se află între munți numiți Negrilă și Pleșu, gura văii se deschide cam la mijlocul drumului de județ dintre Sibișelul vechi și Sibișelul nou ”(3).

Pe prima filă a manuscrisului se află fotografia mănăstirii, iar pe ultima filă este harta locului, cu numele celor două sate, Sibișelul nou și vechi, drumul Sibișelului, al râului Sibișelului, Râul mare, Râușorul, apa Strâmbatei, munții Negrilă și Pleșu.

Sintetizăm în câteva concluzii,  însemnările lăsate de Protopopul Ioan Ienea, pentru sublinierea datelor istorice cunoscute, dar mai ales pentru noutățile adăugate.

Mai întâi ne reamintim de personalitatea ecleziastă și culturală a protopopului greco-catolic de Orăștie (1914-1933), Ioan Ienea, care a fost evocată (4) în ultima perioadă, conturându-i-se, în plus, proeminenta individualitate înscrisă în rândul clerului luminat, fiind călăuză spirituală a celor păstoriții.

În aceste pagini manuscrise este încadrată și fotografia mănăstirii din Sibișel, identică cu fotografiile publicate în scrierile amintite ale lui N. Iorga și Şt. Meteş, dar despre care, acum știm că ea provenea de la cantorul bisericesc Izidor Oprușan și deducem că aceasta era ilustrata originală, reprodusă și în cărțile celor doi mari istorici. În manuscris ni se reaminteşte numele lui Izidor Oprușan (5), care provenea dintr-o familie de zugravi de biserici, originară din Romos, de la care în biblioteca Muzeului din Deva se păstrează un caiet,  miscelaneu,  manuscris,  în care este copiat  primul calendar românesc a lui Petcu Șuanul, din anul 1733. Din paginile scrise de mână ale lui Ioan Ienea aflăm că pe lângă cei trei zugrăvitori de biserici, Ioan, Izidor, Ioan, din familia Oprișenilor făcea parte și Vasile Oprușan, care a zugrăvit mănăstirea și biserica, greco-catolice, din Sibișel.

Aceste pagini manuscrise ne oferă alte informații inedite. Înțelegem că pe valea Strâmbatei, care curge prin Sibișel, existau două mănăstiri: cea ortodoxă înființată de călugărul Sia, originar din Sibișel și cea „unită”, înființată de călugărul Aron Sârbul, originar din satul Spini, după care și-a preluat pseudonimul Spineanul.

Eludăm detaliile de picanterie lumească, povestite protopopului de vârstnica din sat, Ioana Vinerean ul, și luăm în seamă informațiile referitoare la „istoricul” mănăstirilor, a căror urmă a zidurilor a mai văzut-o încă, Protopopul Ioan Ienea în anul 1930, când a fost în vizită canonică.

Din descrierea amănunțită a fotografiei, protopopul identifică figura personajului cu cea a călugărului Sia, deci, este reprezentată mănăstirea ortodoxă. Chiar dacă întemeietorii mănăstirilor nu aveau pregătire teologică, erau săteni, care au vrut să trăiască în singurătate și rugăciune, nerespectând întocmai dogmele monahale, votul castități, al supunerii și al sărăciei, călugării și călugărițele purtau veșminte călugărești, și trăiau simplu, din donațiile vizitatorilor credincioși.

Din documentul manuscris știm că mănăstirea „unită”, înființată de călugărul Aron, a fost zidită de meșterul Lupu din Pricaz, care a zidit și Biserica greco-catolică din Sibișel. Mănăstirea „era pictată cu sfinții” și pe dinăuntru și pe dinafară.

Nesupunerea călugărului Sia de a trăi în curățeniei totală, sufletească și trupească, a cauzat demolarea mănăstirii, de către autorităţile civile de la Orăștie. Sia și- a întemeiat, mai apoi, familie și s-a mutat în satul Glod, iar Aron, fără a fi învinuit, s-a transferat la mănăstirea Prislop. La sfârşitul manuscrisului, protopopul a cartografiat zona Sibișelului, dar nu a localizat cele două mănăstiri.

Din povestirea localnicei Ioana Vinereanul, ale cărei amintiri pot fi confuze, nu se potrivește, cu exactitate, datarea anului construcției și al demolării mănăstirilor. Cert este că, mănăstirile de la Sibișel n-au avut durabilitate seculară, ele au existat, doar, cât viața unei generați.

În legătură cu mănăstirea greco-catolică de la Sibișel, despre care nu se amintește în vreo scriere de referință, am identificat, un document din anul 1868, în care se menţionat că: „Adam Netrepeni din Cugir s-au jăluit că muierea sa Opruşia l-au părăsit și ducându-să la Sibișel la mănăstirea de acolo s-au îmbrăcat în veșminte călugărești, lăsându-l cu trei prunci mici”(6). Comunitatea de la Cugir în acea vreme era, cu foarte mici excepții, greco-catolică, deci localnica s-a dus la mănăstirea greco- catolică. Un alt document ne înștiința că Aron, călugărul, venit din satul Spini, a contribuit la construirea Bisericii unite din Sibișel: „la zidirea Bisericii cei noi au ajutat călugărul Aron Sârbul, din muntele Strâmbata, cu 1200 de fl. v.a.”(7). Amândouă documentele se referă la mănăstirea greco-catolică.

Extindem informațiile și ne îngăduim presupunerea, că după demolare, obiectele de cult, din mănăstirea greco-catolică, au ajuns în Biserica greco-catolică, din Sibișel, zidită în anul 1873 (8), înscrise într-un inventar, semnat de protopopul greco-catolic de Orăștie, Iustin Moldovan, în anul 1882, din care semnalăm, doar, cele patru icoane mari și 11 cărții de cult, nedatate în inventar, din care 8 erau tipărite la Blaj. Perioada de demolare a mănăstirii este foarte apropiată de cea a construcției noii biserici, la care și-a adus contribuția bănească și călugărul Aron, după cum s-a specificat în documentele vremii, prin urmare este ușor să credem într-un transfer al bunurilor bisericești.

Formulăm concluzia și reconsiderăm ideea că scrierea cărților sfinte este urmarea revelației divine, dar atunci putem crede că și fondarea lăcașurilor de rugăciune, mănăstiri și biserici, în care se propagă religia, sunt pornite dintr-o unire a gândului cu Creatorul nevăzut, și alăturăm gândul despre rolul religiei în totalitatea spiritului uman și locul pe care îl ocupă religia în cultură, datorită complexități sale.

Stefan Meteş în cartea sa Istoria Bisericii românești din Transilvania (Sibiu, 1935), constata necesitatea tipăririi unor cărții istorice și de istoria culturii, lucrări de sinteză, bazate „pe micile însemnări de pe cărțile vechi bisericești din bisericile noastre, care ar trebui adunate înainte de a se distruge”. La acestea se pot adăuga filele scrise de mână ca și cele lăsate de Protopopul Ioan Ienea, pe care singur și le-a definit în titlul manuscrisului său, „Pentru istorie”.»

Avem o istorie vastă și frumoasă trebuie doar să o redescoperim!

Abrevieri

DJHAN  –   Direcția Județeană Hunedoara a Arhivelor Naţionale

FPGC     – Protopopiatul greco-catolic Orăștie

Sursa: Maria Basarab, articolul „Pagini manuscrise despre vechi mănăstiri hunedorene”, publicat în Revista „Sargeția Acta Musei Devensis”, nr 34, Deva 2006; N. Iorga „Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească”, Vol I, Institutul de arta  grafice si editură „Minerva 6, București 1906.