Dr. Ioan Mihu, un mecenat vrednic de pomenire

Între figurile Transilvaniei româneşti de dinainte de războiul întregirii naţionale, Ioan Mihu a fost un fruntaş între fruntaşi. Astăzi se împlinesc 170 de ani de la nașterea OMULUI a cărui fapte demne de menţionat sunt și donaţiile sale substanţiale, permanente, pentru susţinerea actelor de cultura şi educative, cum au fost cele pentru ziarişti, pentru şcoli, pentru fondul de teatru, pentru ziare şi tipografii şi în mod deosebit testamentul său – încă din anul 1905 – prin care îşi lăsa întreaga sa avere Mitropoliei din Sibiu, pentru înfiinţarea unor şcoli agricole, şcoli de meserii, acordarea unor burse studenţeşti şi susţinerea bisericilor româneşti din Transilvania.

Avocat, doctor în drept, înființează „Banca  Ardeleana” din Orăștie, Ioan Mihu a fost Mecena al ziariştilor români din Ungaria de pe vremuri, ctitor al unei importante fundaţiuni culturale, economist, om politic superior, un om integru şi Român desăvârşit, iată în câteva trăsături portretul lui Mihu, cum ne apar din cele aproape cinci sute de pagini de însemnări şi scrisori găsite după moartea lui.

A fost unul din cei mai activi militanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania dintre anii 1885 – 1920. El a iniţiat şi a consolidat curentul activist al mişcării româneşti din Ardealul austro-ungar, prin fundamentarea doctrinei înnoitoare atunci, a realizării emancipării românilor prin consolidarea clasei mijlocii, prin activism economic, cultural, social şi apoi pe aceste baze solide să se desfăşoare o luptă parlamentară cu sorţi de izbândă.

Succintă biografie

S-a născut la 17 octombrie 1854 în satul Vinerea, părinţii săi au fost ţărani fruntaşi. A fost trimis să înveţe, mai întâi, la Şcoala de obşte din comună, urmând gimnaziul la Alba Iulia, liceul la Orăştie şi Sibiu unde îşi ia bacalaureatul în anul 1873. Apoi studiază dreptul la Graz, Viena şi Budapesta, devenind doctor în drept. După un stagiu de un an, ca adjunct la Tribunalul din Deva, în anul 1883 se stabileşte la Orăştie, unde îşi deschide un birou de avocat. Îşi desăvârşeşte cultura personală, însuşindu-şi cu mare uşurinţă a vorbi limbile maghiară, germană şi franceză.

După terminarea studiilor dr. Ioan Mihu a devenit unul dintre cei mai activi militanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania dintre anii 1885-1920. Este printre inițiatorii curentului activist al mişcării româneşti din Ardealul austro-ungar, pe fundamentarea doctrinei înnoitoare – atunci – a realizării emancipării românilor prin consolidarea clasei mijlocii, prin activism economic, cultural, social şi apoi, pe aceste baze solide, să se desfăşoare o luptă parlamentară cu sorţi de izbândă. Ideile sale, privite de unii conducători ai mişcării ardelene cu rezerve şi neîncredere, la început, s-au dovedit a fi calea justă realizării programului de la 1881, de câştigare a drepturilor naţionale , dar nu prin activitate parlamentară la Budapesta.

Astfel că, atunci, când Partidul Naţional Român a concluzionat că, în primul rând, printr-o dezvoltare economică a burgheziei româneşti din Ardeal se pot obţine drepturi politice egale cu ale conlocuitorilor din această provincie, în vara anului 1910, lui Mihu i se încredinţează de către fruntaşii politici români (Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida Voevod, Teodor Mihali) ducerea tratativelor cu guvernul maghiar reprezentat de către primul ministru, contele Károly Khuen – Héderváry şi ministrul de interne, contele István Tisza, în vederea unei împăcări între români şi maghiari. În acest scop, în 22 iunie 1910, întocmeşte un memoriu pe care, cu acordul fruntaşilor români, îl înaintează în 23 septembrie 1910, părţii maghiare, la Geszt (domeniul familiei Tisza). După întoarcerea de la Geszt, Mihu îi invită la Vinerea, la 25 septembrie 1910, pe Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Aurel Vlad şi Valeriu Branişte pentru a-i informa despre convorbirile avute cu Tisza.

La 17 decembrie 1910,  regele Carol I, preocupat şi el de îmbunătăţirea relaţiilor româno – maghiare, pentru o cât mai bună informare, îl chemă într-o audienţă pe dr. Ioan Mihu, care i-a oferit un exemplar din memoriul înaintat guvernului maghiar. Întâlnirile şi discuţiile cu Ionel Brătianu, Take Ionescu, Titu Maiorescu, Nicu Filipescu, la Bucureşti, despre tratativele cu maghiarii, dovedesc raţionamentul corect al dr. Mihu, care s-a bazat în întreaga lui viaţă pe un postulat valabil şi astăzi: emanciparea românilor se realizează în primul rând prin mijloace economice şi culturale şi, în bună înţelegere cu naţionalităţile conlocuitoare.

Începând cu anul 1883, când se stabileşte la Orăştie pune bazele acelui curent de activism politic îmbrăcat în programul dezvoltării economice, a românilor din zonă, astfel că, Orăştia devine în scurt timp a cincea zonă de puternic românism în statul dualist austro-ungar şi a doua zona economică a românilor din Ardeal.

Înființează „Banca  Ardeleana”, cu capital românesc, pe care o conduce efectiv până în anul 1905, sprijinind mişcarea economică din zonă.

În plan cultural și bisericesc, datorită și implicări materiale active a fost ales: preşedinte al comitetului parohial şi al „Societăţii de lectură a inteligenţei române din Orăştie şi jur”; director al despărţământului IX  ASTRA Orăștie; membru al Sinodului Arhiedecezan şi al Congresului naţional bisericesc; asesor al Consistoriului Sibiu (în această postură trebuia să se ocupe permanent de problemele culturale, şcolare şi bisericeşti din ţinutul pe care îl conducea); preşedinte al Consiliului de Administraţie al Băncii „Albina” (cea mai mare bancă românească din Ardeal) pe care, datorită prestigiului său, o salvează de la faliment – 1917. De asemenea, deţine preşedenţia: Reuniunii Economice”, înfiinţată în anul 1897 cu scopul de a stimula progresul agricol, industrial şi comercial al românilor din zonă; „Reuniunii de Înmormântare”, constituită în 1895; „Clubului Cercual” al Partidului Naţional Român din Orăştie, varianta veche a unui club de afaceri din zilele noastre; director al „Astrei” de la Orăştie, până în anul 1898.

Pune bazele şi sprijină şi material mai multe instituţii româneşti ale timpului: „Societatea de lectură”, „Tipografia „Minerva”, Ziarul „Libertatea” din Orăştie, la 1 ianuarie 1902, „Casa Naţională” din Orăştie, ca un „Ateneu” provincial, Atelierul de Ţesături româneşti. Sprijină necontenit cele două biserici şi protopopiate româneşti, Şcoala bisericii româneşti din Orăştie şi majoritatea marilor instituţii culturale, sociale sau filantropice de pe întreg teritoriul locuit de români.

Mişcarea românească din Transilvania îşi găseşte în activitatea sa latura pragmatică, astfel că, începând din anul 1887, este ales în Comitetul de Conducere al Partidului Naţional Român până în anul 1907, fiind ales secretar al Conferinţelor Naţionale din anii 1887,1890,1892 si 1894, participând activ la Mişcarea Memorandistă.

În anul 1898 este ales director al „Astrei” la Deva, iar în anul 1908, la Oraviţa este ales preşedinte al „Societăţii pentru fondul de teatru român”, o instituţie cu o imensă importanţă pentru viaţa culturală din Ardeal. Scopul Societăţii era de-a strânge fonduri pentru a ridica un templu al artei dramatice româneşti, un Teatru  Naţional, ca  răspuns  la  propaganda  de maghiarizare  prin  teatru. De numele dr. Mihu se leagă două mari realizări ale teatrului românesc din Ardeal: modificarea statutelor şi crearea unui fond destinat a premia şi publica piese originale româneşti şi „colecţiuni de muzică populară românească”, în acest scop făcând o donaţie de 10.000·de coroane.

În anul 1910 creează printr-o donaţie de 25.000 de coroane „Fondul ziariştilor români”, conştient de rolul hotărâtor al presei, alături de teatru şi de alte acţiuni culturale în consolidarea ideii de unitate naţională. Nu mult timp după aceea, dr. Mihu redacta proiectul aşa-zisului „Fond jubiliar economic”, în care schiţează un program amănunţit despre modul în care aveau sa fie puse în practică ideile potrivite a contribui la progresul material al ţărănimii şi clasei de mici negustori şi industriaşi din regiunea Orăştiei-declarând că, „în cele din urmă viitorul neamului nu se ţese în alt loc decât în casele umile ale satelor noastre româneşti”.

La începutul secolului XX ideea construirii unei biserici noi la Vinerea prinde contur la iniţiativa dr. Ioan Mihu care, în decembrie 1911, întocmeşte un „ Anteproiect” ce cuprindea planul şi etapele de construcţie, precum şi sursele de finanţare. Acesta a fost aprobat în şedinţa  Consistoriului Arhiedecezan Sibiu ca senat epitropesc ţinută la 28 ianuarie 1912.

Începând cu anul 1912, bătrân şi bolnav, se retrage la Vinerea, dar rămâne în permanent contact cu conducătorii românilor din Transilvania. În 5 noiembrie 1918, în apropierea convocării Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie, redactează un document-program intitulat „ Un crâmpei de gânduri în preajma Adunării Naţionale de la Alba-Iulia” , un plan de acţiune bine gândit, care în linii mari şi în multe din amănuntele sale, s-a pus în practică după Marea Unire. Mihu spunea că „orice suflare românească trebuie să fie trup şi suflet pentru unirea Românilor într-un stat unitar”.

Participând la Marea Adunare  Naţională de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, ca delegat al cercului electoral Orăştie, a fost ales membru al Marelui Sfat Naţional Român. După Marea Unire este solicitat pentru sugestii şi colaborare de către conducătorii Regatului României în anii 1918, 1919, 1920. Ca o recunoaştere a meritelor sale deosebite în sprijinul emancipării sociale, culturale, economice şi politice a românilor ardeleni care şi-a dedicat întreaga viaţă şi avere în lupta pentru libertatea şi independenţa lor, i s-a oferit candidatura pentru Parlamentul României-în 1919, prin Iuliu Maniu şi un portofoliu ministerial în guvernul României – în 1921, prin Ion I.C. Brătianu .

Tot ca o recunoaştere a intensei şi energicei sale activităţi timp de peste trei decenii în consolidarea unităţii şi dezvoltării românilor, regele Ferdinand I îl decorează cu Ordinul „Coroana României” în grad de Mare Cruce iar Societatea Regală Geografică Română îl alege între membrii săi. De asemenea, miniştrii guvernului liberal îi îndeplinesc o dorinţă mai veche şi înfiinţează la Orăştie o şcoală de arte şi meserii. Dr. Ioan Mihu a avut strânse relaţii de prietenie şi colaborare cu importante personalităţi ale vremii: Vasile Lucaciu, Alexandru Vaida Voevod, Alexandru Mocioni, Valeriu Branişte, George Bariţiu, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Partenie Cosma, Ştefan Cicio Pop, Teodor Mihali, Ion Lăpedatu, mitropolitul Miron Cristea, episcopul Iuliu Hossu, mitropolitul Ion Meţianu, Ion Lupaş, Ion Agârbiceanu, Ionel Brătianu, Take Ionescu, Nicu Filipescu, Titu Maiorescu, Hermann Klein, generalul Traian Moşoiu, Emil Babeş.

Demne de menţionat sunt donaţiile sale substanţiale, permanente, pentru susţinerea actelor de cultura şi educative, cum au fost cele pentru ziarişti, pentru şcoli, pentru fondul de teatru, pentru ziare şi tipografii şi în mod deosebit testamentul său – încă din anul 1905 – prin care îşi lăsa întreaga sa avere Mitropoliei din Sibiu, pentru înfiinţarea unor şcoli agricole, şcoli de meserii, acordarea unor burse studenţeşti şi susţinerea bisericilor româneşti din Transilvania.

Dr. Ioan Mihu moare la 2 iulie 1927 în casa sa din Orăştie, iar la 4 iulie 1927 este înmormântat la Vinerea alături de părinţi şi fratele său mai mic, Simion.

Dr. Ioan Mihu a fost declarat în anul 1999, „Cetăţean de Onoare” post-mortem al municipiului Orăştie, tot la Orăștie o stradă îi poartă numele;

Cu prilejul comemorării a 75 de ani de la moarte, în anul 2002, şcolii din Vinerea îi e atribuită denumirea de Şcoala Generală „Dr. Ioan Mihu”.

Notă personală

Cu siguranță Ioan Mihu a făcut parte dintre elite în general nu doar politic și moral. Iar după 1947 oricine era un om cu păreri proprii și argumentate se opunea regimului și asta a fost  tragedia întregului poporul român. Semidocții ce au preluat frâiele au dorit și distrugă elitele, fără oamenii energicii cu restul populației faci ce vrei și au făcut iar rezultatele le vedem astăzi. Nu trebuie să mă credeți „pe cuvânt”, priviți și ascultați discursurile sfertodocților ce-și doresc să-i numesc conducători. Închei cu alegătorul Caţavencu a conului Carahiale „Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?… Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi … Numai noi să n-avem faliţii noştri!… Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!…”.

…………………

Surse text și foto: „Oamenii din Ținutul Orăștiei- Călindaru’ Foii Interesante”, Volumul II, coordonat de Dan Orghici și Adrian Ioan B. Secui, ed. Măiastra, 2023; Lapedatu, Ioan I. – „Monografia Institutului de Credit și de Economii „Ardeleana”. Societate pe acții în Orăștie. 1885-1910” – Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1912; Silviu Dragomir în introducerea la volumului post-mortem „Ioan Mihu – Spicuiri din gândurile mele”, apărut în anul 1938 la Tipografia Arhiediecezană Sibiu.