Estetica memoriei

Poezia poate presupune un șoc. Fără îndoială devine un semn al acestuia. O experiență fără a priori. Totul începe cu ea dar nimic nu se sfârșește. Aici se vede, dincolo e negura, se va risipi ea oare ? „Câmpiile de piatră ale Morții”, volumul de poezie semnat de Ioan Manole aduce cu sine aceste miraculoase vâne ale înlăuntrului, purtătoare și ocrotitoare, nu arareori, un fel de coduri nevăzute și nescrise ale existenței, albinele care trebuie să facă polenizarea spațiului trăit.

Dacă nu chiar o răs-frângere sub forma spațiului și timpului luând în  inversă proporționalitate fluiditatea eruptivă a memoriei ; e parcă privirea la începuturi care nu se mai sfârșesc… O țintă care se depărtează mereu, pe măsură ce te apropii de ea:

„Anii, anii sunt un fel de eunuci de strajă la haremuri/ nimeni nu-I adună când se rostogolesc/ ca niște monede ruginite/ pe trotuare pustii/ niște păsări împușcate în cădere”. La fel cum întreaga gestică – față cu infinirea – nu este totuși viziunea cronică a neantului… Ceva paralel și imposibil ? Labirintul care se bifurcă profetic susține contrafortic un peisaj cardiac al deformărilor și diformităților pentru a atinge limpezimea clipei cu sens și mesaj „ Memoria,/ teritoriu ce trebuie/ incendiat,/ pârjolit,/eliberat/ pentru ca povara ei/ să nu mai fie/ doar zid/ și blestem/ în fața bucuriei de a trăi”.

Seismice și traumatice momente existențiale, în dozaje diferite și mai multe ipostaze – de la exultanța vitală la obsesia aneantizării, cea mai puțin pasageră limită a paradoxului…

„Poezie amestecată cu filozofia corăbiilor care pleacă”, metalurgia vremurilor nevrotice , combustia unei puteri stranii știind și să aștepte – înălțarea la cer și coborârea pe pământ, în evazivul materiei în mișcare :

„Doamne, în trupul meu/ crește/ prea mult pământ/ pământ și diamante/ tu ți-ai pierdut/ chipul printre cărările/ lui de lut/ iar lupii sapă/ în pământul acesta/ pietrele înfloresc și/ mă strâng/ ca într-o fântână/ cu inima curgătoare în vin/ gândurile o iau razna/ în stoluri/ Și trupul meu,/ Doamne/ e un cireș înflorit/ în câmpie/ comori și flăcări dezlănțuite”.

Pe chiar acest transfer, parcă într-o oglindă, înăuntrul și în-afara conștiinței sunt puse în mișcare undele de magie ale cuvântului, în sfârșit, un alibi al resemnării metafizice fără umbre, pare a fi mereu în imponderabilitate… Otrăvită ca o săgeată, viziunea se desprinde de ochii ființei, ridicați la rangul luminos al sensibilității atroce, rămasă neacoperită în fața confesiunii, uneori se poate confunda lesne cu o diversiune – necesară uneori după o organică  nevoie de salt în neant. Un spor de frumusețe, această crustă a gloriei, tot o formă camuflată a nevoii de scurgere, dinspre viitor spre trecut:

„Adevărata glorie a ființei umane/ este gloria smereniei/ țipătul ei adânc/ / Nu veșnicia ta de mausoleu, de piatră neagră/ este importantă/ Ci stabilitatea cerului și sănătatea stelelor oarbe/ Așadar, de fiecare data când obțineți/ o victorie asupra voastră înșivă, spuneți-vă: / Doamne, nu-mi dărui gloria/ dă-mi doar cenușa ei/ să-mi vindece rănile din tălpi/ cicatricile din inimă/ și abisul triumfător din zborurile mele perfecte”.

Pentru uzul memoriei și ritmurile sale cinetice, poate că numai aparența realității – și ar fi  încă îndeajuns – poate propune prima treaptă a desprinderii, locul de iradiere , un fel de centru germinativ al neliniștii. Este un interval silnic dar necesar formării și cristalizării plasmei:

„Ca un steag de luptă călcat

în picioare printre

Gropile de noroi

amestecat cu sânge

timp sfărâmat,

sacralizat

singurul liant

peste care se scrie istoria”

Sau ca o evadare dintr-o izolare etanșă după cum o vede poetul, versiunile sunt experiențele limită, trăirea sub semnul tragicului, iluziile și deziluziile ritualurilor magice -numai- acest interval și arderile limitrofe:

 „Dacă vă este frig/ în loburile îmbătrânite ale inimii/ nu uitați/ de refugiul în memoria stearpă/ și coborâți în sine/ ca într-o fântână/ întunecată și fără fund/ Instinctele/ sunt niște hiene flămânde/ Ce devorează mereu/ nenăscutele noastre iubiri”.

Sub fascinația și cadența mirajului într-un eșafodaj al tensiunii potențiale ce poate fi convertită la un moment dat – să zicem – pentru că „nici o eliberare nu e posibilă fără vacuitate” (R. Grousset). Soluția poetică evaluată de Ioan Manole rămâne legată de coerența descriptivă a traumei; punctul terminus spre care converge viziunea îmbrățișată a înstrăinării, a tentației singurătății ca orizont al praxisului. Aura reflexivă conferă aceea putere de a urma un drum propriu, un act catalictic de libertate interioară  într-un „imperiu al fricii” ce poartă în sine povara a ceea ce nu ar trebui să se întâmple. Câmpiile de piatră ale morții au amprenta tragicului – destinal împins uneori până la tangența cu paradoxul renegând limitele finitului. Or, corolarul acestei stări produce scindarea reală a eului doar printr-un vârtej al inutilității, treptata subminare a visului și a aspirației sale spre autocrație. Dihotomia prezență/absență își expune mereu sfâșierile, moartea pe care viața o pune între paranteze…Pe acest tărâm oarecum virgin, nerușinata mezalianță dintre spirit și ludic: „Am putea spune/ că morții/s-au mutat  în salcâmi/ Ca să se răzbune/ înflorind/ în fiecare primăvară ”. O adevărată purificare, ce nu-și pierde însă aburul dureros ; aceea dilatare a conștiinței este privilegiul ce îi dă consistență:

„Mâini, uriașe mâini/ plâng însângerate,/ iar cuiele/ se smulg,/ unul câte unul,/ ca să devină vulturi”. Întruparea memoriei, dialectica Absolutului , încă neajuns la locul faptei are tentative importante de reconstituire ; sub același semn al cuprinderii Totului, nuanță esențial diferită din perspectiva necesității inexorabile :„ Fascinantă memoria,/ este singurul adevăr/pe care-l avem/ Singura noastră / șansă de salvare”.

O călătorie prin aceste câmpii (ne)glorioase , un adevărat exercițiu de supraviețuire… Iar această tentativă de dislocare a contururilor morții, ca o revărsare de lumină în vechi atlase, din care mereu apare o lume nouă relevă efectul , deloc căutat, a unor experiențe poetice vii, fără putința unor rătăciri.