Eugen Uricaru: Armata și forțele sale

Toate semnele ne arată că ne aflăm în pragul unui conflict militar generalizat.
Bătălia surdă din Ucraina în care trupele rusești au dat năvală peste gospodăria frățiorului de limbă și de istorie, motivând că vrea să îndrepte niște erori administrative sovietice (Crimeea a fost mutată de la R.S.F.S.R. la R.S.S. Ucraineană printr-o măsură administrativă internă U:R.S.S.-ului de Nichita Hrușciov, de îndată ce s-a văzut înscăunat în jilțul lui Stalin, după ce-l împușcase pe Beria , rivalul și fostul său stăpân, iar odată cu Crimeea au mers la Ucraina și câteva regiuni cu vorbitori de limbă rusă, care, poate, fuseseră ucraineni cândva. Astfel, Ucraina -membru individual al O.N.U. a devenit un stat federal eminamente sovietic), această înfruntare nu se va opri acolo, în bazinul extins al Niprului. Pare că întreaga lume e cuprinsă de febră. O febră pernicioasă care împiedică judecata limpede să se impună în fața unor porniri agresive ale marilor producători de arme, politicieni în pragul falimentului electoral și o mulțime de personaje care, cum se spune prin Ardeal, au buiecit de bine. Prea mulți ani de pace, prea multă distracție, sex și droguri. La îndemână. Crizele, reale sau inventate, alimentează starea de angoasă a națiunilor – de la hrana cea de toate zilele la facilitățile oferite traiului de către lumea modernă. De ce să fie bine când e mai bine să fie rău – o zicere destul de stupidă însă pe deplin acceptată de cei care iau decizii. Cum s-ar zice – ne paște nu un război, ci chiar Războiul. Este cunoscut faptul că riscul de confruntare este crescut atunci când la comanda armatelor ajung generali care nu au participat la întâmplări belice. S-ar putea ca micile confruntări locale să fi fost norocul umanității, ele îndepărtând cumva pericolul unor confruntări globale. Cert este faptul că statele se înarmează cu înfrigurare. Chiar și cele mai pașnice dintre națiuni cumpără de zor arme. Chiar și România se înarmează. Nu e bine spus – achiziționează tot felul de instrumente de omorât sau de distrus, cotrobăind prin depozitele marilor producători doar, doar va găsi ceva scump și prost. S-au cumpărat avioane care sunt deja depășite, la mâna a treia, care erau superbe în veacul trecut, înlocuindu-se flota de MIG-uri , cea care a decimat corpul aviatorilor fără nicio luptă. S-au comandat alte avioane, acum de prim rang. Până vor zbura pe cerul nostru vor deveni la fel de vechi cum sunt F 16 de azi. Aici merităm o precizare – în Ucraina se folosește cu precădere armamentul sovietic, nici măcar cel rusesc. Așa putem explica de ce combatanții au în medie vârsta de peste 4o de ani. De aceea câteva zeci de tancuri folosite în Irak fac o diferență semnificativ în eficiența acțiunii armate, de ce o baterie Patriot care, desigur, nu înseamnă doar o remorcă și două camioane, cum a spus domnul Klaus Werner Johannis, răstoarnă situația apărării anti – aeriene. Acum, în Ucraina încă se desfășoară un război din trecut. Pe noi ne așteaptă un război al viitorului. Pentru acest viitor război cheltuim miliarde de euro, multe miliarde, pentru a nu ne regăsi în situația de dinaintea Primului și a celui de al Doilea război mondial când eram aproape nepregătiți din punct de vedere al înzestrării. Atunci aveam Armată dar nu aveam armament. Acum, probabil vom avea ceva armament dar sigur nu vom avea Armată.

Ministerul de resort caută oameni pentru a completa golurile de personal – ofițeri, subofițeri, sergenți ori soldați. Oferta e generoasă, răspunsul anemic. Nu mai vorbim despre chestiunea rezerviștilor, ademeniți cu ceva parale și destul de insensibili la formulă. Dispariția obligativității serviciului militar a avut consecințe firești. Serviciul militar nu era ceva în folosul persoanelor ci a societății.. Pentru a înțelege și a participa la serviciul militar ai nevoie de un fundament psihologic, de un sentiment de apartenență la națiune, de un sentiment patriotic viu și convingător. Despre așa ceva nu poate fi vorba în România de azi. Acest sentiment, această motivație provine din educație, un proces îndelungat și deosebit de delicat. Ca să cultivi patriotismul în rândul tinerei generație trebuie ca educatorii să fie la rândul lor patrioți. Ori, privind doar la măsurile administrative luate, patriotismul a fost izgonit din conștiințele multor români în numele a tot felul de valori rău asimilate, rău interpretate. Poți să fii și patriot și profund democrat, poți fi patriot și pe deplin atașat valorilor europene. Școala românească a fost cea care a eliminat prin măsuri administrative cultivarea iubirii de țară, a apartenenței la o națiune. Copiii, adolescenții, tinerii, deci oamenii în formare nu mai știu nici geografia, nici istoria țării. Dacă ar fi să apere ceva, ce să apere?

De bine de rău adunăm arme. Dar o Armată are nevoie de oameni. Fără militari, armele nu au valoare. Cum să chemi sub arme oamenii care s-au format într-o țară bântuită decenii la rând de consumerism, corupție, anarhie , egocentrism cultivat? Dintotdeauna aducerea sub arme a fost o chestiune majoră, complicată. Aducerea cu arcanul la oaste e știută, darea de sânge a creștinilor din Balcani care alimenta corpul ienicerilor este știută, trimiterea la oaste a iobagilor, pe viață, e știută. Toate metodele sunt știute și repudiate. Nu mai rămâne decât reîntoarcerea la soldă și la voluntariat. În soldă nu te poți încrede prea mult, niciodată nu vor fi îndeajuns de mulți bani încât să plătești viața cuiva. Rămâne voluntariatul. Pentru asta e nevoie de motivație. Ne întoarcem la educație – spiritul voluntariatului nu este înnăscut, el se creează, se educă. El are nevoie de modele. Amândouă ne lipsesc aproape cu desăvârșire și nu pentru că n-am avea modele ori n-am avea școli ci pentru că nu se vrea. Cine nu vrea anume? Factorii de decizie și în același timp, noi toți. Pe nesimțite am devenit din popor o populație și ne comportăm ca atare. E un proces de disoluție care a început odată cu instalarea regimului comunist. Anii RPR-ului au fost anii în care s- lucrat din greu la modificarea identității noastre naționale. Anii RSR-ului au fost cei în care nevoia de identitate a fost deturnată în chip caricatural iar ce a urmat după 1989 a fost o jignitoare combinație între cele două tentative anterioare la care s-a adăugat fuga după modele universale și proasta înțelegere a capitalismului. Nu este o glumă ” capitalismul de cumetrie” . Este o realitate în care trăim, o realitate pe care am creat-o între două mitinguri și un protest. Armata are nevoie de oameni motivați. Dacă nu-i are nu e altceva decât o companie de body-guarzi ori de paznici cu leafă.

Unul dintre secretele publice ale oricărei Armate este următorul – profesioniștii mor ultimii. Primii mor rezerviștii. Cred că nu mai e nevoie să continui. La noi s-a frânt ceva în inima națiunii când am desființat Armata. Nimic nu va mai fi ca înainte. Cum va fi? Nu știu, dar va fi ceva înspăimântător.