Frica de himere

Meseria mea este să întreb. În dreapta și în stânga, în sus sau în jos și fac asta de 35 de ani. Întrebam de toate, de la fotbal la agricultură și cu cât întrebam mai mult, cred că mă apropiam de adevărul pe care îl transmiteam, mai departe, telespectatorului, ascultătorului sau, după caz,  cititorului.

În județul Hunedoara se pare că este la modă mutilatul monumentelor istorice. Sub pompoasa titulatură de punere în valoare apar, nereguli, compromisuri și hidoșenii. Am întrebat aproape 100 de specialiști, în arheologie, în inginerie, în arhitectură sau istorie, despre restaurările care s-au făcut în județul Hunedoara, la Ulpia Traiana, la Cetatea Mălăiești, la Cetatea Devei și la Sarmizegetusa Regia, ce părere au, despre cum au fost proiectate, construite și puse în valoare aceste monumente, deosebit de importante. Aproape 80 % dintre cei întrebați, erau revoltați de soluțiile alese în proiectare, de aspectul actual al monumentului și de maniera în care au fost executate lucrările. Doar că, după fiecare răspuns pe care l-am primit, urma o frază mai mult șoptită. „Da’ nu mă băga pe mine la înaintare, nu vreau să am necazuri, să-mi pierd serviciul, eu ți-am spus dar nu pomeni numele meu”. De ce atitudinea asta?

Am întrebat mai bine de 100 de turiști și de localnici, din satele de pe Valea Grădiștei, ce cred despre starea drumului care leagă Costești de Sarmizegetusa Regia. Rar mi-a fost dat să aud un cor de înjurături și blesteme ca atunci. Un proprietar de pensiune s-a apucat să scrie o petiție către Consiliul Județean, administratorul drumului respectiv. Și să umble din casă în casă pentru semnături. L-am însoțit, în câteva rânduri, și, spre stupefacția mea, majoritatea celor care zilnic dau în gropile drumului, refuzau să semneze. „Dă-i mă’ în aia mă-si, da’ io nu semnez, că după aia”…. și începeau să înșire temerile lor legate de răzbunarea care ar putea veni în cauza semnăturii. Ba, că nu mai primesc nu știu ce autorizații, ba, că nu-i lasă să-și intabuleze un teren, ba, că nu mai primesc lemne de foc și câte și mai câte… Le înșirau pe toate, ca și când nu ar știi că acestea sunt drepturile lor pe care nu le poate lua nimeni și oricât încerca petiționarul să-i convingă mai slobozeau câte o suduială și nu puneau mâna pe pix. De ce atitudinea asta?

La Spitalul Județean, laptele a dat în clocot. A fiert el cât a fiert, fără să fie supravegheat și acum este pe dinafară. Mai pe românește, acolo este scandal. Am întrebat câteva zeci de cadre medicale, doctori, asistente, infirmiere și funcționari ai administrației, încercând să aflu de ce laptele s-a revărsat din oală. Am primit multe răspunsuri, care pendulau între vina conducerii până la vina medicilor care s-au revoltat, dar toate aceste răspunsuri erau însoțite de invariabilul „da’ nu știi de la mine, nu mă pomenești în niciun caz, că nu vreau probleme pe cap”.

Răspunsurile veneau în șoaptă, de parcă erau secrete militare. De ce atitudinea asta?

Ce au toate cele trei cazuri în comun? Aparent nimic, dar dincolo de aparențe rânjește hidos frica aia bolnăvicioasă care s-a cronicizat de atâta amar de timp și la care nimeni nu-i dă de leac.

La revoluție au murit oameni tocmai pentru a ne scăpa de frică și, pentru un timp scurt, ea chiar a stat ascunsă aducând liniște calm și speranță. Numai că, la câțiva ani după decembrie 89, frica s-a reinstalat și ne-a îmbolnăvit. Au reapărut vechilii pe moșie și au învățat repede să-și umple buzunarele din banul public, au reapărut glanetașii care câștigă, și ei, o pâine și nu vor nici în ruptul capului să o piardă. Vechilii au devenit tot mai puternici, au grade politice pe umeri, inoculând frica în cei care își păzesc poziția, slujba sau pâinea cea de toate zilele.

De ce trebuie să ne temem de niște muritori cu o putere efemeră?

De ce refuzăm să spunem adevărul cu voce tare?

De ce ne ferim să punem degetul pe rană?

De ce ne ascundem de cei care și-au umplut birourile cu tablouri și cu icoane, la care cică se închină zilnic, fără să aibă teamă de Dumnezeu?

Pentru că ei au puterea? În fața puterii lor de moment există dreptatea celorlalți, a tuturor celor care s-au obișnuit să-i privească cu teamă ca pe niște zei dintr-un turn de fildeș.

În realitate, turnul nu e de fildeș, ci din plastilină sau din smoală, poleită cu un alb murdar cu nuanțe de galben.

Și să nu uităm că mai este ceva alături de adevăr. Este dreptul la liberă exprimare, care, folosit în limitele bunei cuviințe, nu poate fi confiscat și nici înăbușit prin băgarea pumnului în gură.

Doar când frica de himere va dispărea, când atitudinea demnă va înlocui lașitatea, când ne vom da seama că minciuna doare mai tare ca adevărul, abia atunci vom fi cu adevărat liberi.

P.S. –  Grăitor sună explicația cuvântului himeră în dicționarul explicativ al limbii române: Monstru în mitologia antică greacă, cu cap de leu, cu corp de capră, cu aripi de pasăre de pradă și cu coadă de șarpe.