Gabriela Radu sau portretul unei pictorițe ale cărei culori nu se termină niciodată

Originară din Orăștie,  Gabriela Radu a fost atrasă inițial de pictura în ulei,  apoi s-a dedicat picturii monumentale bizantine, ceea ce i-a permis să învețe și să exerseze tehnici milenare. În țară a pictat și restaurat mai multe biserici din București, din județele Bihor, Hunedoara,  Constanța și Prahova. A participat la numeroase expoziții în România, în țara de adopție, Franța. Saloane la care a prezentat atât tablouri, cât și icoane.

Este stabilită de aproape 20 de ani în Franța, unde lucrările sale au fost expuse și apreciate în mai multe locuri.

Cum te găsește prezentul, Gabriela?

Cu multe vise, cu multe speranțe, dar copleșită de toate schimbările survenite în ultima vreme. Viața poate fi, în același timp, extrem de grea și extrem de frumoasă. De fapt, așa poate fi viața oricui, în general. Nu?

Contează cum ne poziționăm noi față de situațiile apărute. Și o conștientizare pe care am avut-o recent a fost că eu sunt responsabilă pentru tot ce se întâmplă în viața mea, bine sau rău. La nivel teoretic, înțelegeam conceptul acesta. Dar se face un declic când începi să înțelegi cu adevărat.

Mult mai cunoscută în Franța decât în urbea natală, Gabriela Radu, spunea când am rugat-o să-mi spună biografia sa:

„O biografie ar presupune o înșiruire cronologică de date precise, suma unor ani (poate mulți) care explica parcursul unei vieți, adică istorisirea, derularea acelei vieți.

Eu am sa povestesc doar despre  unele perioade decisive.

…

Așadar,… am venit pe lume într-o  zi de toamnă, cu parfum  de magiun și struguri dați în pârg; de unde știu cum mirosea (?), știu! Așa erau toamnele copilăriei mele când bunica făcea magiunul într-un ceaun mare de arama, în curte;  deja prim septembrie se simțea din toate curțile aceeași aromă de prune dulci care fierbeau în cazan. Nu știu daca de la miros, nu îmi amintesc(!) dar pe  mama au apucat-o durerile facerii, iar tata, militar la pompieri, a dus-o la maternitate cu mașina aia mare și roșie, bănuiesc fără sirena pornită.

Voi trece peste acele întâmplări anecdotice despre care nu sunt sigură dacă sunt amintiri reale sau le-am auzit povestite în familie, oricum ele sunt doar pentru mine importante .

Acum că am stabilit timpul, să povestim și despre locul evenimentului familiei mele.

Orașul meu… o așezare străveche in inima Ardealului  ce poarta un nume misterios, ciudat, ca mai toate locurile de pe la noi, slove ieșite parcă dintr-o veche limbă uitată; și nu-i de mirare dat fiind faptul ca meleagurile noastre au o istorie multimilenară.  De o parte burgul e scăldat de apa Gardiștii, iar Mureșul îi trece lin printr-o altă margine. Fiecare  sat, colină, culme, pârâu, baltă sau crâng, poartă nume misterioase, cel puțin  așa îmi părea în copilăria mea: Dealul Pemilor, Dealul cu trei țâțe, Cucuiș, Rapoltu, Tărtăria, Uroi. Stava, Șumuștău , Sibișel, Pârâul Stricății, și multe altele  tot la fel.

Cu toate că era un regim  totalitar instalat și condus din afară, lumea veche încă exista. Povestirile bătrânilor ne fascinau și ne călăuzeau. Oamenii comunicau între ei ,se ajutau și se amuzau împreună, iar eu, copil fiind, îi percepeam pe toți ca făcând parte din familia mea.

Așa mi-a fost copilăria, pe dealuri, prin vii, prin păduri după ciuperci și fragi, pe râuri, la Mureș, la Costești, la Sarmizegetusa și Ardeu, Geoagiu, Bozeș, Băcâia… locuri magice, cum altfel dacă ele aparțin  copilăriei?

La liceul Vlaicu în corul dirijat de dl. Brătescu, ne duceam în turnee prin tot județul de mai multe ori pe an, era sărbătoare mare; câte amintiri dragi despre doamna Maria Țipan și doamna Veturia Apostol care ne-au transmis dragostea de cărți…, cu dl. profesor Tengheru desenam în atelierul acela de la subsol și ascultam cu gura căscata istoriile fantastice pe care ni le povestea ca apoi  noi să le ilustrăm… așa au trecut opt ani de scoală,… apoi am plecat, că mereu am avut un fel de „dor de ducă…, încă îl mai am !

În vacante, ne aștepta atelierul d-lui  Nicolae Adam  unde ore întregi desenam după model, împreună cu prietena mea Alina, colegă de la Deva de la liceul de Arte.  De altfel spre pictura bisericească tot Nicolae Adam m-a îndrumat, după ce mi-a dat să studiez și să reproduc o icoana din colecția muzeului. Fascinată de lumea pe care am descoperit-o lucrând la acea icoană, m-am luat în serios (ăsta este un defect al meu) și m-am hotărât sa studiez pictura bisericească și așa cum se făcea atunci, cu  multă ucenicie pe șantier, pe lângă un maestru, ca în vremea lui Dionisie din Furna.  Eram (si astăzi sunt) foarte impresionată de filmele lui Tarkovski, iar de Andrei Rubliov mă simțeam tare apropiată. Munca pe șantier era mult prea grea  dar și mult prea frumoasă, au fost niște ani intenși și decisivi în viața mea.

Tinerețea așa s-a derulat. Munceam la pictura în frescă (o tehnică pe cât de grea pe atât de minunată) din primăvară până în cap de iarnă, când  ne așezam  la gura sobei pentru restaurarea iconostaselor sau pictarea lor în atelier.  Noi locuiam atunci la București. Folosesc plural pentru ca  de acum eram o familie de pictori bisericești, aveam și copiii uneori cu noi pe șantier, ba la Constanța, Techirghiol, Turnu Măgurele, ba în Buzău , Bihor, Prahova, sau chiar  la Hunedoara.

Așa au trecut anii, am pictat împreună cu soțul meu, Nicolae Radu, multe biserici și catedrale, pictate din nou sau restaurate în tempera cu ou, unele monumente istorice.

După niște ani lucrul pe șantier s-a împuținat, cei mici erau școlari, ne-am mutat din București la țară și ne bucurăm de gradina noastră împreuna cu ei. Ultima noastră biserică pictată a fost cea din satul  în care locuiam, Florești, aproape de Câmpina.

Dar la vârsta de 49 de ani  soțul meu s-a îmbolnăvit și … a plecat la Domnul.

La început a fost tare greu, dar trebuia să fac față. Toate  responsabilitățile, pe care nu le mai împărțeam, casa, copiii, școlile, pictura, gradina m-au întărit. Nu mai putea fi vorba de lucrat pe șantier, ca femeie singura, fără echipa era imposibil să pot răzbate.  Apoi mai era  școala copiilor, puteam  însă picta  icoane de acasă . Aceea  a fost o etapa de loc ușoară dar atât de frumoasă, aveam o echipa nouă, copiii și cu mine, un bichon, un motan, gradina, pictura și Micul Trianon în fața casei!

Am izbutit, am lucrat la icoane și am început să expun pictura de șevalet pe care nu am încetat niciodată să o practic.

Cred că prima expoziție personală a fost la Brașov, a doua tot la Brașov, apoi la Câmpina, Breaza, iarăși Brașov și București în mai multe rânduri, singură sau cu alți artiști, pictură sau icoane, am pictat și o biserica la București împreuna cu un coleg iconar .

Copiii au crescut, de acum fiica cea mare terminase facultatea, ceilalți  doi erau pe cale și ei să o facă. Aveam  deja copii mari!  Totuși dorul de depărtări nu s-a liniștit și iar l-am luat în serios, m-a dus de data asta, tocmai în țara lui Monet! Modelul meu din anii adolescenței!

De mulţi ani trăiesc într-un loc asemănător cu al meu de acasă, la țară, orașele mă obosesc, mai ales cele mari și turistice; în ultimii trei ani izolarea de la țară o simt ca un balsam și aici am o gradină pe care o cultiv, este aproape o entitate, mă inspiră, mă ocup de florile ei așa cum o făceam acasă în gradina de la Florești, prima mea gradină visată și creata;

gradina din vis a devenit un vis real, îl trăiesc, îl modelez: «Mon rêve de jardin,c’est un jardin de rêve vivant,» asta am spus la ultima mea expoziție la Souvigny, expoziție dedicată «grădinii”, grădinilor din sufletele noastre, pe care le cultivam și purtam cu noi în lumea largă le ocrotim și le arătam acestei lumi care nici nu știe câta nevoie are  de frumusețe!

Am plecat departe dar îmi simt rădăcinile mult mai adânc înfipte în «Grădina Maicii Domnului» ,cred că este un fenomen normal printre cei care  au plecat de acasă, toți avem sufletul cumva decalat sau extins până la (în)Țară.

Toți păstram în inima o comoara, o «gradină secretă» care să ne ajute să Fim, oriunde am fi. Citisem undeva ca Prințesa Ileana a României ținea o ulcica de lut cu pământ de acasă sub patul unde și-a născut copiii, acolo în exil.

Cred, aș vrea să credem că noi cei care trăim «afară», avem misiunea de a mărturisi  Lumii despre noi, de a-i arăta cum suntem, din ce aluat suntem  plămădiți de am rezistat acolo în jurul Carpaților, înconjurați de  dușmani  atâta amar de vreme, doar cu  credința și limba noastră veche, unică și frumoasă!”

Cum se vede din Franța Orăștia?

Îți răspund cu un verset: „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos”, ne spune  Sfântul Apostol Pavel. Ar trebui să nu repetăm greșelile altora, mai ales că se și văd rezultatele și nu arată prea bine. Dar asta nu știu cum se poate face, prea mult se strigă „vrem o țară ca afară”. Noi în diaspora putem cumva încerca să schimbăm imaginea care azi nu este favorabilă României. Și asta doar prin ceea ce facem aici fiecare. Este chiar o datorie.

Trebuie să știm cine suntem, cine ne-au fost străbunii, să nu ținem capul plecat, să nu ne dizolvăm în marea globalizare doar ca să fim acceptați. Esențial este să IUBIM ROMÂNIA pentru ce este ea, pentru strămoșii noștri, pentru limba pe care ne-au dat-o, pentru că nu putem avea decât o singură mamă și o singură țară, indiferent unde trăim vremelnic. Acolo ne este inima, acolo ne duce gândul, iar pașii noștri numai acolo cunosc potecile.