Gânduri de zi și de moarte                     

Există o ingenuitate a celor care încearcă să cuprindă dureroasa acumulare a timpului, adulmecându-i din umbră agonia și strigătul fără răspuns.

Îngemănându-se osmotic, cele trei planuri temporale, trecutul primordial, originar, prezentul condiției și limitele sale, măcinat de învolburate arderi lăuntrice și viitorul camuflat de frica „abstractă” a retragerii din fața timpului sunt deopotrivă semnale transcendente ce mijlocesc posibilitatea unei insule „mitice nu reale”, focalizată în dimensiunea prăpăstioasă a trăirii.

Daniel Săuca ia act de propria memorie prin intermediul unui jurnal dezarticulând realul,  opunându-i coborârea într-un ținut unde șubrezenia condiției umane, în terifianta ei inexorabilitate adună franjuri de arderi și anticipează parcă epuizarea unei energii vitale, prizoniera imanentului și melancoliei:

”Nu mai văd, nu mai simt bucuria. Bucuria pură, adevărată. Împlinirea. Satisfacția lucrurilor bine făcute. Perfecționismul pare că a ajuns un păcat, chiar dacă trăim în zodia „procedurilor”, un mecanism orwelian ce asigură supraviețuirea unui sistem „ticăloșit” în aplicarea de reguli, în utopia robotizării sociale. Fără suflet, fără nici o „greșeală”, fără trăire, fără nici o ieșire în decor. Fără „poezie”. Un edificiu „standard”. Iconoclaștii, teroriștii, artiștii nu au ce căuta în această lume a unei exactități imposibile”.

”LEPROZAR Gânduri de zi și de moarte” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020) este o astfel și o altfel de mărturie, a bucuriei și deznădejdii de a viețuii, a nemuririi cuvântului și a finitudinii omenești. Îndoiala aceasta ce ascunde goluri și distanțe dureroase poartă nostalgia latentă a ființei extinsă în cercuri tot mai largi:

”Ne naștem în suferință. Trăim, în general, în suferință. Murim, de regulă, în suferință. Cum există atunci liberul arbitru când ești condamnat la suferință?”

Dincolo de neputința unor zbateri oarbe, vasele comunicante străbătute de seva unor ardori lucide par a transmite intenționalitatea trăirii afective:

„Gramatica sufletului. Estetica iubirii. Sufletul, instituția – paradis. Nu mai iubim pentru a muta munții, pentru a despica apele. Arhitectura sufletelor pierdute. Rânduiala. Fericirea. Discreția. Răbdarea, Perseverența. Rugați-vă neîncetat. Iubiți neîncetat”

O oglindă îndepărtată reprezintă fundalul acumulării și exploziei mirajului creației, a indeterminatului amar și unei rarefieri emotive prin labirintul unui amalgam de trăiri pierdute în șuvoiul unor înlănțuiri letargice. Contururile acestor viziuni , în fond memoria unei lumi cu false ieșiri și evoluții înșelătoare, au parte de acel climat de singurătate pe a cărei traiectorii se imprimă tragismul unor zbateri oarbe:

”Nu mai scriu pentru că nu mai am nici un reper spiritual. Mă simt abandonat pe un pământ ce nu-mi oferă decât singurătatea. Fie și singurătatea în (preajma lui) Dumnezeu. Sănătatea în primul rând a minții. A sufletului nu e de competența noastră. Sănătatea trupului ar însemna sănătatea minții. Sănătatea sufletului ar ține de stările divine. De relația cu divinitatea. Esențial nu ar exista decât supunere. Și (cam) atât”

Și totuși recursul la cuvânt, la „singurătatea exemplară, poate singura ieșire din labirint”, din hățișul unei motivații a suferinței…  Dincolo de aflarea adevărului, în afara limitelor realității tiranice și absurdului coerenței, Daniel Săuca este auster și imperativ, cu instinctul sigur al scriitorului veritabil ce retrăiește liniile imaginare și reale încă mult prea nedefinite ale unei lupte interioare, generatoare de confuzii și îndoieli. Din acești germeni tragici, tipici aspirației se întrevăd zorii de oțel ai lucidității și apare o formă a voinței de a concilia prăpastia dintre creație și destin, în crepuscul și ceață, cu proiecția miraculoasă a memoriei:

„Nici nu m-am apropiat de miezul nopții și au început să curgă din craterul speranței amintirile. Nu am avut niciodată, dar niciodată clipe reale de bucurie decât în preajma cuvintelor. A cuvintelor rostite, a cuvintelor nerostite… Am rezistat (parțial) tentației supreme să nu mai scriu nimic. Încerc, din nou, să vorbesc prin cuvintele scrise. Să opresc hemoragia lipsei de speranță, de încredere. Să știu că dincolo de orice înțelegere, cunoaștere merită să faci parte din suflul divin, din ceea ce ,probabil, e esențial: apartenența la un „trup” primordial, la un suflet „ancestral”… Să scrii chiar cu prețul extirpării memoriei. Încerc să uit totul, pentru amintirea tuturor lucrurilor, văzute și nevăzute. Scriu iar ca în vremurile în care nu existam. Umblam și atunci singur pe străzile orașului blestemat. Lichefiat și astăzi, și atunci. Acolo, dincolo sau dincoace o s-o întâlnesc. Să-mi spună că i-a fost dor un pic de mine…”