În culise cu Petru Groza, la 140 de ani de la nașterea acestuia

În prima decadă a lunii decembrie se năștea la Băcia fiul preotului ortodox Adam Groza, Petru Groza. Ar fi trebuit să scriu acest text la 7 decembrie, deoarece în acea zi se năștea, în anul 1884, cel ce a fost avocat, om politic, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 și 1952, fiind și președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952–7 ianuarie 1958.
De ce nu am făcut-o? Să fi fost tumultul politic al primei decade din decembrie a lui 2024? Posibil! Însă o fac acum.
În capitolul XVIII al cărți autobiografice „Petru Groza, Adio lumii vechi”, autorul descrie „culisele” politicii românești, cu preponderență oamenii politici – și metehnele lor – din Ardeal ce mie cel din 2024 nu-mi par cu mult diferite de cele de azi. Deci:

ÎN CULISE
«După alegerea de la Dobra a doctorului Aurel Vlad, din anul 1903, Partidul Naţional Român – trecând de la pasivitatea de până atunci, sub presiunea maselor, carel1 avertizase prin această izbândă în ceea ce privește atitudinea lui – și-a mutat centrul de greutate din Ardeal la Budapesta, unde a luat ființă Clubul deputaților români, în tovărășie cu deputații Partidului Naţional Sîrb și cu deputații Partidului Naţional Slovac.
Deputații români, în frunte cu Iuliu Maniu, Ștefan Cicio Pop, Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad și Vasile Goldiş, s-au familiarizat repede cu climatul din incinta și de pe coridoarele somptuosului palat al Parlamentului de pe malul Dunării.
Ei fraternizau pe faţă cu colegii lor maghiari, începând cu contele Ștefan Tisza și până la cei mai necunoscuți, tutuindu-se între ei, conform tradiției stabilite la cazinourile gentry-lor maghiari – și nu pot tăgădui că am desprins adeseori o satisfacție deosebită pe fețele deputaților noştri români ori de câte ori acest tutuit era subliniat printr-o strângere călduroasă de mână și prin obișnuitul Servus, mai cu seamă când acela care pronunța acest salut era vreunul din magnații cunoscuți, de talia contelui Apponyi sau Tisza, sau alti miniștri, care-și confirmau calitatea de magnați prin obiceiul de a nu pronunța niciodată litera r, pe care o înlocuiau cu litera h.
Umbra aceasta de arivism dispărea însă de pe faţă fruntașilor ardeleni ori de câte ori ei se întorceau la ei acasă în Ardeal, pentru a da faţă cu poporul de pe la sate și orașe, stimând admirația acestuia prin curajul ce-l manifestau acolo, tunând și fulgerând contra baronilor și grofilor deținători ai puterii feudale, cu atitudinea leului care refuza orice compromis cu acești lupi ai poporului român și ai celorlalte naționalități conlocuitoare.
Eram pe acel timp student la Universitatea din Budapesta și am avut deci ocazia să-i cunosc îndeaproape. Deputații noştri nu aveau buget cu prevederi pentru secretari și pentru personal, și astfel, împlineam noi, din proprie inițiativă, cu zelul tinerilor dornici de a deveni și ei cândva deputați, funcția de secretari pe lângă aceștia. Iar pentru această activitate a noastră eram onorați, din când în când, de obicei sâmbătă seara, la restaurantul Cornul Vânătorilor.
Pe deasupra, deputații noştri ne făceau rost de bilete permanente pentru intrarea la tribunele Parlamentului. Am avut astfel prilejul să cunoaștem îndeaproape felul de a trăi, de a munci sau de a nu munci al aleșilor poporului român din Ardeal și Banat, care se bucurau de mare popularitate grație nădejdilor care se puneau în activitatea lor.
Dar aceste nădejdi începuseră să se spulbere încetul cu încetul, în timp ce oprimarea națională a poporului român de către regimul feudal maghiar devenea din ce în ce mai brutală, solidarizând astfel pe toţi românii de sub sceptrul Coroanei Sfântului Ștefan, fără deosebire de clasă, ocupații, situație materială sau socială.
Așa încât, la adăpostul acestei solidarități, grupa noastră de deputați și-a putut constitui o permanentă în deținerea locurilor de comandă politice, monopolizând pe seama lor nu numai locurile de frunte din consiliile de administrație ale băncilor mai mari românești – cum era Banca Albina din Sibiu, Banca Victoria din Arad, Banca Timişana din Timișoara, Banca Bihoreana din Oradea Mare și altele, care remunerau bine, fără să ceară să se presteze nici o muncă -, dar și înseși aceste mandate de deputați.
Trustul lor politic se polariza în jurul familiei lui Iuliu Maniu, cu puținele excepții ale acelora dintre fruntașii români care aveau curajul, din când în când, să pășească alături de drumul indicat de dinastia Maniu-Coroianu, cu toate consecințele unei astfel de atitudini -, pentru care Maniu și ai lui nu-i iertau niciodată, nici chiar pe cei pocăiți.
În entuziasmul nostru tineresc, noi idolatrizam fanatic pe acești fruntași atât de distanțați de noi, privind cu adorație spre Pamasul lor.
Cu cât însă ne apropiam de ei și aveam posibilitatea de a le desprinde slăbiciunile, admirația noastră scădea – și acum, după trecerea a peste patru decenii, constat că aceste decepții ale noastre erau pe cât de intuitive, pe atât de justificate faţă de cea mai mare parte din acești corifei ai vieții noastre publice de atunci.
În campania electorală din Lugoj, din anul 1908, despre care v-am vorbit într-un alt capitol, am trăit prima decepție. După cum vă povesteam în acel capitol, lupta a luat o turnură din cele mai întețite. Propaganda noastră pe la sate, mereu hârțuiți de jandarmii împăunați ai regimului feudal maghiar, era plină de peripeții și de riscuri.
După o campanie de câteva săptămâni, încheiată cu o mare manifestație la Lugoj, am dat faţă, pentru întâia oară, cu cel mai neaoș dintre acești corifei: cu doctorul Alexandru Vaida-Voievod, pe atunci deputat, iar mai apoi prim-ministru al așa-zisei Românii Mari.
Mulțimea plugarilor bănățeni umpluse piața din jurul Bisericii Unite și, după un șir de conflicte, cunoscute din capitolul menţionat, sub presiunea forței armate a guvernului, trecând în curtea Bisericii Ortodoxe, unde s-a înjghebat la repezeală o tribună împodobită cu frumoasele și coloratele covoare țesute de bănățencele noastre iscusite, o delegație a noastră urma să plece pentru a invita la întrunire pe liderii noştri. Fiindcă ei întârziau să apară, lăsând-se intenționat așteptați timp destul de îndelungat, pentru a produce murmure în rândurile țăranilor, ceea ce pe noi, intelectualii, mai ales cei tineri, ne îngrijora în mod deosebit.
Ne apropiam de ora amiezii și conducătorii încă nu se lăsaseră văzuți.
Mie și câtorva prieteni ai mei ne-a revenit sarcina să ne prezentăm doctorului Alexandru Vaida-Voievod în camera hotelului unde locuia, pentru a-l pofti și a-l aduce la întrunire. Am bătut cu timiditate și cu rezerva admirației tinerești faţă de acest «tigru» al luptelor noastre naţionale la ușa camerei și, după oarecare așteptare, am fost lăsați să intrăm înăuntru.
Mare ne-a fost mirarea aflându-l în postura în care l-am aflat. In locul omului voinic, cu un aer de gravitate permanentă, cu mustățile lungi și groase și cu ochelarii sclipitori, așa cum îl vedeam la tribunele întâlnirilor noastre sau prin calendarele și gazetele noastre politice, am aflat un ins grotesc, tolănit într-un fotoliu scund, cu picioarele întinse departe, într-un costum foarte sumar, cu capul rezemat pe spetele fotoliului, cu o faţă care părea o mască, capui fiindu-i legat cu un prosop alb, ca la neveste, pentru a-și fixa frizura părului său negru, bogat, iar mustățile îi erau legate cu acele bandaje faimoase cu care coaforii vremurilor noastre ne legau mustățile, prinzând acest bandaj din material de sită cu niște urechelnițe de cauciuc de propriile noastre urechi, după ce mustățile erau mai întîi unse cu putina pomadă și, cu ajutorul unui bețișor, erau încârligate în sus, după cum era moda.
A trebuit să așteptăm un timp destul de îndelungat până când mustățile s-au presat îndeajuns, pentru ca în decursul zilei să-și păstreze forma care li se imprima. Natural, acest bandaj dădea fetei o formă din cele mai grotești. Şi deputatul nostru era tocmai în așteptarea acestui proces de consolidare a ondulațiilor mustăților sale lungi, negre și stufoase, cu capetele încârligate în sus.
Astfel l-am văzut pentru întâia dată pe acest luptător travestit în tigru, a cărui atitudine și-o impunea întotdeauna în faţă mulțimii – un cotoi vanitos, mascat până la desfigurare prin încorsetarea strânsă pe sub nas a obrazului său cărnos.
În aceleași clipe în care această figură caraghioasă mă impresiona, în capul meu se recapitulau toate peripețiile prin care am trecut noi și mulțimea de țărani pentru a ne întruni în curtea bisericii și a-l aștepta. Priveliștea aceasta s-a transformat însă cu repeziciune în revoltă, la gândul că lumea obosită de drumurile lungi pe care le făcuse, hârțuită mai la tot pasul de jandarmi și cu arșița soarelui în cap, era condamnată să aștepte sfârșitul acestei operații cosmetice a «domnului deputat».
Mi-am stăpânit însă pornirea și, impunându-mi o atitudine de reverență fără greș, m-am prezentat, împreună cu cei doi prieteni care mă secondau, rugîndu-1 să binevoiască a ne onora cu prezenta sa la tribuna unde aștepta poporul adunat în mare număr.
Mi-a răspuns cu un aer și un gest al mâinii de grand seigneur spaniol:
– Bine, tinerilor, voi merge după ce voi isprăvi cu toaleta mea!
Acest aer de superioritate domnească și gestul leneș al mâinii sale faţă de mulțimea necăjită, care clocotea în fața bisericii, plină de neliniște, m-a revoltat de-a binelea și atunci eu am adăugat:
– Domnule deputat, mulțimea de țărani este cam obosită. Ea stă de mult în picioare, după ce a făcut drumuri lungi ca să vină aici. Hărțuielile cu forța înarmată a guvernului dăinuiesc înainte. îmi permit, deci, a vă ruga să grăbiți cu îmbrăcarea dumneavoastră.
M-a privit mai întîi cu ochii mici, nesiguri, ai celui care, pentru un moment, și-a scos ochelarii; apoi cu ochii larg deschiși, încercând să înlocuiască prin forțarea lor mioapă lipsa lentilelor, întinzând cealaltă mână spre ochelarii de pe toaletă; cu aceeași încetineală trândavă, i-a fixat pe nas și, aruncând-mi după aceea, prin acești ochelari încadrați în aur, o privire mustrătoare, mi-a răspuns:
– Eu sânt obișnuit să stau de vorbă cu poporul. El are răbdare și știe să aștepte. Voi sunteți însă tineri și nerăbdători. Cu încetul se face oțelul! Vedeți-vă de treabă și eu voi veni după ce m-am îmbrăcat.
Ne-am privit între noi, cei care veniserăm în delegație; apoi ne-am întors pe călcâie și am plecat, vădit nemulțumiți, trântind ușa cu un zgomot care nu avea nimic comun cu sentimentul de reverență și de admirație care ne stăpânise atunci când am deschis-o.
A mai trecut o bună bucată de timp, în așteptarea nervoasă a mulțimii, până când iată-l că a apărut, bine gătit și exteriorizând o demnitate care acum ni se părea falsă și artificială în faţă mulțimii care, neștiind nimic din toate câte văzuserăm noi, îl ovaționa cu frenezie.
Ori de câte ori, mai târziu, îl întâlneam pe acest matador pe arena politică, îmi reînvia în minte figura primadonei din budoarul ei din culise, stăpânindu-mă mereu sentimentul că am în fața mea mai degrabă o paiață care își joacă bine rolul, decât un luptător convins în slujba poporului.
Se afla printre deputați și un om jovial, moșier din Ileanda Mare, pe care îl numeam «Nenea Teodor». Acesta era doctorul Teodor Mihali.
Acest nobil «de Ileanda Mare» era un om potolit, foarte comod, făcând eforturi mari de economie a forțelor sale cerebrale și fizice. Dar soția lui, doamna Eleftera, era cu atât mai energică și năbădăioasă, o femeie puternică, cu sânii mari și brațele cărnoase, gătită întotdeauna ca de nuntă și având pe cap, de obicei, o pălărie cu borurile mari și cu o pană impresionantă de struț, inspirând de la distanta respect și chiar și teamă, îndeosebi atunci când, displăcându-i ceva sau ocărându-și soțul, dădea nervoasă din cap, fluturând în dreapta și în stingă pana ei mare de struț.
«Nenea Teodor», evident, se împăcase de mult cu destinul său și nu mai încerca nici o împotrivire faţă de regimul de tiranie al consoartei sale. Dar el era deputat ales al poporului român din Ardeal și asta ajungea pentru a trăi prestigios și a ocupa cu gravitate fotoliul din incinta aurită a Parlamentului din Budapesta.
Şi, fiindcă rivalitățile dintre ceilalți deputați, mai ambițioși și mai dinamici, zădărniceau mereu afișarea la conducere a unuia sau a altuia mai capabili dintre ei, de la un timp, era preferat în fruntea deputaților bunul și inofensivul « Nenea Teodor», care astfel devenise președinte al grupului tuturor parlamentarilor de alte naționalități din Ungaria, români, sârbi și slovaci.
În această calitate a lui, el se hotăra câteodată chiar să și facă câte ceva. Astfel, la un moment dat, ne-a chemat urgent la el, primind-du-ne cu un aer grav și îngrijorat:
– Băieți, amu («acum», în jargonul ardelean, fiindcă el vorbea mereu în acest jargon) trebuie să telegrafiați deputaților noştri, care sunt prin provincie, să vină imediat în Capitală, fiind chestiuni grave la ordinea zilei, interesând soarta poporului nostru scump.
Impresionați de «gravitatea» momentului, am alergat la poștă, expediind telegramele cu acest conținut alarmant în dreapta și în stânga.
Deputații n-au întîrziat să sosească și, întrunindu-se în sala mică de la hotelul Cornul Vânătorilor, și-au început consfătuirea.
Conform obiceiului, conferința a fost deschisă, având ca președinte pe «Nenea Teodor», cam cu următoarele cuvinte :
– Amu (era un cuvânt favorit, cu care își introducea aproape fiecare propoziție), trăim iarăși zile negre pentru poporul român și noi trebuie să vedem cum vom scoate «naia» neamului nostru românesc din aceste valuri bătute de furtună, pentru a conchide ce trebuie să facem pentru mântuirea lui. Rog pe domnul deputat Iuliu Maniu să ne facă un expozeu.
Expozeurile nesfârșite ale lui Maniu, cu acele «pe de o parte» și «pe de altă parte», întotdeauna fără concluzii și îndeosebi fără soluții, datau încă de pe atunci, pentru a ajunge mai târziu la notorietatea pe care cu toții o cunoaștem.
Iuliu Maniu s-a ridicat prompt și, cunoscându-și rolul dinainte, a început să vorbească pe un ton incolor, fără ondulații, cu monotonia care prevestea o nouă cuvântare fără sfârșit.
«Nenea Teodor» privea, șezând pe fotoliul său prezidențial, pieziș, dar cu admirație, pe oratorul care vorbea în picioare, alături de el. La un moment dat însă, a început să se miște tot mai neliniștit în scaunul lui, ca omul care este stăpânit de un gând care-l face tot mai nerăbdător. Şi-a scos de două-trei ori din buzunarul vestonului ceasul său cu capac dublu de aur, de care atârna un lanț masiv, tot de aur, virându-l din ce în ce mai îngrijorat în buzunar. Se vedea cât de colo că este tot mai mult frământat de gândul care-l preocupa și, sub ochii noştri, această neliniște s-a materializat cu încetul într-un gest eroic,
Astfel, luându-și avânt, cu mâinile rezemate pe ambele margini ale fotoliului președințial, s-a ridicat în picioare și a ținut următoarea perorație, scurtă, dar pe înțelesul tuturor:
– Amu, domnilor colegi, vă rog ca pe mine să mă iertați. Dar eu trebuie să plec, fiindcă am bilet la Operă și soția mea mă așteaptă jos în hol. Domnul Maniu vă va arăta mai departe situația în expozeul său.
Toată lumea a înțeles ce primejdie îl păștea pe «Nenea Teodor» dacă risca să mai întârzie și dacă, Doamne ferește, doamna Eleftera ar fi întârziat la Operă, unde ușile se închid la minuta fixată. Aveau «Nenea Teodor» și alții din semenii săi mari îngrijorări patriotice ; ei se găseau câteodată chiar și în treabă ; dar, atunci când un mic risc de această natură se ivea, era de-ajuns ca toate îngrijorările patriotice să se spulbere, lăsând «poporul iubit» la propria lui soartă și retranșându-se în tumul de fildeș al preocupărilor și fericirii lor particulare, pentru a duce o viață pretențioasă și confortabilă.
Erau apoi și din aceia care călătoreau gratis, cu bilet de clasa I, ca deputați, între orășelul în care profesau avocatura sau vreo altă meserie rentabilă și frumoasa capitală a Ungariei, și își descărcau concepțiile politice în discuțiile interminabile din compartimentele vagoanelor sau la vagonul-restaurant, nemailăsând nimic pentru vreo exhibiție oratorică la locul potrivit al tribunei Parlamentului.
În geanta lor purtau mai puține memorii sau revendicări populare și mai multe hârtii cu intervenții sau afaceri particulare.
Dacă erau doi-trei aceia care, datorită temperamentului lor mai impetuos, cum era doctorul Ioan Suciu, sau grație aptitudinilor și înclinărilor mai abstracte și mai distanțate de cele materiale, cum era poetul Octavian Goga, făceau vâlvă în jurul lor și se manifestau și pe arena politică prin acțiuni care dinamizau mulțimea celor oropsiți, hrănindu-i cu noi nădejdi.
Activitatea lor, câteodată prea năvalnică, nu convenea dinastiei Maniu și acelora din jurul ei, care perorau și făceau expozeu fără sfârșit sau își vedeau de afaceri, dar, în același timp, aveau oroare de orice tulburare sau riscuri pe urma acțiunii «deșănțate» a acestor oameni de temperament impetuos sau cu preocupări mai abstracte.
Ba, se manevra pentru izolarea sau, dacă se putea, chiar și pentru eliminarea acestora din viața noastră politică. Şi, în aceste cazuri, ei nu se fereau nici de mijloacele cele mai puțin onorabile.
Astfel s-a lucrat și în anul când doctorul Alexandru Vaida- Voievod «de Apşa», de comun acord cu Iuliu Maniu, a torpilat pe poetul Octavian Goga, cu vădită dorință de a-l ucide nu numai politicește, dar și moralicește. Iată cum a decurs această răfuială :
Octavian Goga candida în alegerea parţială din circumscripția Boroşineu a Aradului. La un moment dat, constatând el, în decursul campaniei electorale, că șansele unei reușite sunt foarte scăzute faţă de teroarea și banii guvernanților, și-a retras candidatura.
A început atunci să se șoptească, mai întîi în surdină, apoi să se vorbească pe faţă de către doctorul Alexandru Vaida-Voievod că Octavian Goga și-a retras candidatura pentru a înlesni alegerea candidatului guvernamental maghiar pentru o sumă de zece mii de coroane, pe care a și încasat-o de la fostul ministru de Interne Jessensky.
Această învinuire era, desigur, ucigătoare, și scandalul a luat neîntârziat proporții. își avea și Goga aderenții lui. Iar la Arad, cele două ziare ale taberelor adverse, Tribuna și Românul, se sfâșiau între ele fără cruțare.
Iar cum Octavian Goga a adus vorba și despre fondurile primite de la regimurile boierești din București de către Maniu și ai lui « pentru cauza sfântă a neamului românesc din Ardeal», dar deturnate în folosul propriu – împăunând-se în același timp unii deputați ai noştri cu moșii, castele și alte bunuri de felul acesta -, scandalul a luat proporții extraordinare.
Pentru a pune capăt acestei vâlve care devenea tot mai mare, fiecare și-a mobilizat și complicii din București, iar de acolo a fost trimis în Ardeal Constantin Stere, cu însărcinarea de a împăca cele două tabere.
Cum eu făceam parte din tineretul activist al Partidului Naţional, am fost chemat la Sibiu de către bătrânul membru al Comitetului acestui partid, profesorul Ioan Comșa, și am fost prezentat lui Constantin Stere, cu sarcina de a-l conduce de la Sibiu la Arad, unde urma să ia legătura cu liderii celor două tabere și, la nevoie, de acolo să mergem la Budapesta, pentru a întruni pe adversari și a lichida cearta.
Am cunoscut astfel, cu acest prilej, pe acest luptător, care mai târziu a fost împins pe linia moartă, cu contribuția și a acelor fruntași ardeleni pentru care el nu ostenise să lucreze ca să le salveze onoarea.
Era un om bine construit, cu o barbă frumoasă. Nu era încă acel om gârbovit, cu nas de vultur și mustățile rase, slab și bătrân, pe care l-am văzut mai târziu în calitatea de deputat în Parlamentul României Mari, mereu hârțuit de către partidele istorice ale patrioților noştri.
L-am condus pe Constantin Stere până la Arad și îmi reamintesc și acum cum – fiind nevoiți să schimbăm trenul la Copșa Mică și întârziind trenul pe care-l așteptam – am adâncit conversația asupra acestor realități politice din Ardealul de atunci, asupra oamenilor și caracterului lor, fu mizându-i eu mult material de detaliu privitor la unii și alţii din cei certaţi.
Acceleratul care intra în gara Arad ne-a întrerupt conversația, fără să bănuiesc că, pentru multă vreme, aceasta avea să fie prima și ultima mea convorbire cu acest om oțelit în gânduri și în luptă – care purta pe fruntea lui pecetea martirajului Siberiei de pe atunci, unde fusese surghiunit de regimul țarist, pare-mi-se timp de nouă ani -, fiindcă, luând trenul, ațipiserăm amândoi de oboseală și ajunseserăm astfel la Arad, cufundați în această somnolență și moțându-ne capul și picioarele dintr-un loc în altul pentru a ne găsi un pic de odihnă.
La Arad am luat contactul fără întârziere cu cei de la Românul și Tribuna. îndeosebi cei dinții, adică acoliții organului oficial al Partidului Naţional, s-au grăbit să mi-l răpească pe Constantin Stere, mai ales că nu le eram simpatic în acest rost al meu de ghid, după micile mele isprăvi și rebeliuni faţă de Comitetul lor de pe atunci.
Cum eu făceam parte din tineretul activist al Partidului Naţional, am fost chemat la Sibiu de către bătrânul membru al Comitetului acestui partid, profesorul Ioan Comșa, și am fost prezentat lui Constantin Stere, cu sarcina de a-l conduce de la Sibiu la Arad, unde urma să ia legătura cu liderii celor două tabere și, la nevoie, de acolo să mergem la Budapesta, pentru a întruni pe adversari și a lichida cearta.
Am cunoscut astfel, cu acest prilej, pe acest luptător, care mai târziu a fost împins pe linia moartă, cu contribuția și a acelor fruntași ardeleni pentru care el nu ostenise să lucreze ca să le salveze onoarea.
Era un om bine construit, cu o barbă frumoasă. Nu era încă acel om gârbovit, cu nas de vultur și mustățile rase, slab și bătrân, pe care l-am văzut mai târziu în calitatea de deputat în Parlamentul României Mari, mereu hârțuit de către partidele istorice ale patrioților noştri.
Așadar, din prima clipă s-a desfășurat o aprigă concurență între cei de la Românul și cei de la Tribuna pentru a pune stăpânire pe acest sol al bucureștenilor, U‘ăgîndu-1 aproape de mânecă fiecare spre tabăra lui, învălmășeală de pe urma căreia eu am rămas pe dinafară, pomenindu-mă total izolat de el. Şi, pentru că nu aveam nici calitatea și nici greutatea specifică ca să continui întrecerea cu ei, după un scurt adio, cu o bărbătească strângere de mână din partea lui și cu mulțumiri pentru serviciile prestate, mi-am luat drumul spre casă.
Cele întâmplate mai apoi cu Constantin Stere le-am restabilit ulterior din datele care au devenit cunoscute de toată lumea din Ardeal și Banat și din care s-au desprins multe intimități, arătând în toată goliciunea lor, în culise, figurile principale de pe scena vieții noastre politice de atunci.
Am aflat astfel cu toții că Stere, sosind mai târziu la Budapesta pentru a lua contact direct cu grupul oficial Maniu-Vaida, pe de o parte, și cu cei din jurul lui Octavian Goga, pe de altă parte, a intrat imediat în acțiune pentru a lămuri, în primul rând, afacerea cu mituirea lui Goga de către ministrul Ungariei, Jessensky.
După multe și animate dezbateri cu ambele părți, s-a convenit asupra unei înfățișări între numitul ministru de Interne ungur și Octavian Goga, cu doi martori aleși după toate regulile codului de onoare.
Octavian Goga îmi spunea ulterior, recapitulând această poveste, că, înainte de a pleca cu toții să dea faţă cu ministrul ungur, și-a virat un pistol în buzunar, încărcându-l, pentru a putea trage fără întârziere, fiindcă, își spunea el, și-a reamintit episodul tragic cu deputatul croat de Fiume, Supilo, și era hotărât ca nu el să cadă în această răfuială, cum a căzut Supilo.
Cazul croatului a produs multă vâlvă pe acele vremuri și, pentru cunoașterea moravurilor politice și a realităților politice de pe atunci, poate fi redat aici. Supilo era unul din cei patruzeci de croați în Parlamentul maghiar din Budapesta care, prin opoziţia lor curajoasă, țineau de multe ori pe loc acest organ reprezentativ al regimului feudal maghiar, scoțând din sărite pe nemeșii unguri cu obstrucția lor mai mult tehnică decât oratorică, fiindcă, de obicei, de la primele cuvinte croate, vacarmul se declara si încăierările se țineau lanț.
Am asistat și eu de la tribuna Parlamentului la o astfel de încăierare. La un moment dat, deputatul ungur Muzsa Gyula, cu o reputație de mare acrobat, s-a aruncat cu pumnii ridicați asupra unuia dintre croații care vociferau în limba lor, nemaiștiind seama de clopoțelul președintelui, care se agita fără întrerupere.
Cel ales ca țintă de către acrobatul maghiar, un om voinic și frumos, cu ochii sclipitori, cu sprincene și mustăți negre, cu atitudinea eroului din Cavaleria rusticană, îl așteptă cu mâinile încrucișate pe agresor în banca lui până la distanta de doi pași; apoi, cu un gest fulgerător, și-a descheiat haina, descoperindu-și un brâu lat, roșu, de condotier dalmatin și, punând mina pe minerul sclipitor al cuțitului înfipt sub acest brâu, strigă într-o ungurească stricată spre Muzsa:
– Gyeri ide ! (Haida-ici!)
Acrobatul maghiar, evident, frapat de această neprietenească întimpinare, aşteptându-se la orice numai la asta nu, a sărit câțiva pași îndărăt.
Dar autoritatea lui Supilo, deputat al orașului Fiume, înglobat în Croația și aparținând astfel sceptrului Coroanei Sfântului Stefan, a crescut de atunci nu numai în ochii acelora care au fost martori la acest episod, dar și în ochii acelora care îl comentau de-a lungul și de-a latul tarii.
Era, evident, un adversar de temut și, pentru a-l răpune, s-au încercat diferite manevre, dând acestea mereu greș. Totuși, la un moment dat, magnatul degenerat contele Szapary, guvernatorul de pe atunci al orașului Fiume, a izbutit să dirijeze o lovitură pe cit de lasă, pe atât de iscusită contra temutului deputat de Fiume, plasând în câteva gazete maghiare de atunci insinuarea că Supilo a fost mituit prin diferite subvenții chiar de către numitul guvernator al orașului Fiume – și s-a ajuns la o răfuială în faţă Curții cu jurați din acest oraş, pentru calomnie prin presă, intentând Supilo proces contra calomniatorilor săi.
Aceștia, după cum s-a stabilit mai târziu, agenți provocatori plătiți de către contele Szapary, au îndrumat procesul astfel că punctul culminant a devenit înfățișarea lui Supilo cu contele Szapary, în faţă juraților, care a apărut ca martor principal în mare ținută.
S-a dovedit mai apoi că acești doi adversari nu s-au văzut personal niciodată până aici; și, cu toate acestea, la întrebarea președintelui Curții cu jurați adresată contelui Szapary:
– Cunoașteți pe Supilo? – contele, cu înfățișarea celor de sânge albastru, în ultima etapă a degenerării, cartofor vestit, descendent al unei puternice dinastii feudale și fiind din plin în grația Curții de la Viena, a răspuns cu un hotărât:
– Da!
– De unde îl cunoașteți ? stărui președintele.
Iar răspunsul i-a fost tot atât de prompt:
– A fost de mai multe ori la mine, cerându-mi diferite sume de bani, pe care i le-am dat!
In sala ticsită de reprezentanții partidelor politice, în frunte cu croații și italienii lui Supilo, s-a făcut tăcere mormântală. Supilo a devenit galben ca ceara, fixând cu ochii lui mari, negri, aprinși, pe contele Szapary, dar imediat s-a prăvălit pe parchet în faţă juraților. Era mort.
Desigur, l-a omorât emoția puternică a unei revolte nu se poate mai justificate.
Reamintindu-se de acest caz, îmi povestea Octavian Goga:
– Am luat pistolul cu mine, cu gândul că, dacă voi avea să împărtășesc și eu destinul lui Supilo, aflând în Jessensky un nou Szapary — și acesta, deși nu-l văzusem niciodată, avea să-mi pregătească vreo surpriză asemănătoare, care, firește, m-ar fi putut ucide moralicește și politicește -, atunci mai bine era să provoc eu moartea lui, trăgându-i fără zăbavă un gloanțe în cap !
Şi astfel, s-au făcut prezentările în cabinetul ministrului de Interne, în faţă celor doi delegați ai Partidului Naţional, între Octavian Goga și Jessensky. Ministrul s-a uitat mirat la Goga, apoi la cei care îl prezentau :
– Dumnealui este Goga ?
Apoi, după o pauză:
– Aici avem de-a face cu o profundă greșeală. Cel care s-a prezentat la mine, luându-mi zece mii de coroane sub numele lui Octavian Goga, dându-mi declarație de retragere a candidaturii sale, a fost un altul, de o altă înfățișare și cu barbă neagră. (Goga n-avea nici barbă, nici mustăți.)
S-a urmărit și s-a identificat mai târziu și s-a constatat că acel altul era un fost ofițer activ cu gradul de locotenent într-un regiment de honvezi, Octavian Rusu.
Acesta fusese eliminat din armată în urma exceselor și trișărilor sale la cărți de joc, după o degradare solemnă, prin ruperea epoleților. Dar, în războiul din 1914 reintrând în armată, a devenit celebru ca simplu soldat, săvârșind fapte de arme disperate și de o deosebită cruzime pe frontul din Galiția, care i-au creat reputația pe urma căreia Statul Major al armatei austro-ungare i-a oferit decorații și i-a dat însărcinări grele, în cele din urmă constituindu-se un detașament special care-i purta numele. Detașamentul Rusu ocupa, într-adevăr, primele pagini ale gazetelor de atunci, nimeni neîntrecându-l-i faima, în cursul acelui război, în rândurile armatei austro- ungare. îndeosebi populația civilă a Ucrainei și Bucovinei, unde detașamentul acestui fioros criminal a operat, cred că i-a păstrat încă multă vreme amintirea.
S-a stabilit, mai apoi, că el a fost acela care a escrocat pe ministrul ungur, luând-i cele 10 000 de coroane în numele lui Octavian Goga. Era în epoca în care el săvârșea aproape zilnic escrocherii. Într-adevăr, cu toate meritele lui dubioase, în cele din urmă s-a dovedit a fi orice numai militar nu. Şi a fost astfel din nou dat în judecata Consiliului de Război, unde, cercetându-i-se trecutul, printr-o coincidență s-a dovedit că, printre multe escrocherii pe care le-a săvârşit, a fost și aceea a încasării celor 10 000 de coroane în numele lui Octavian Goga.
Revenind acum la isprăvile oamenilor noştri politici cu ocazia incidentului Goga-Jessensky, rețin mai întîi de toate că declarația lui Jessensky în fața martorilor a lăsat pe doctorul Alexandru Vaida- Voievod în aer, cu acuzațiile lui cu tot, și astfel, după multă insistență, i-a reușit lui Stere să-l determine să întindă mâna lui Goga, cu un oarecare ceremonial sentimental, și să-i împace.
Această împăcare însă, după plecarea lui Stere, s-a dovedit a fi inițial nesinceră, fiindcă Vaida, chiar de a doua zi, a și început din nou să șoptească prietenilor la ureche :
– Goga a fost deștept. El nu s-a prezentat personal pentru bani, ci și-a trimis omul la Jessensky.
Așa că și această afacere a rămas de fapt nelămurită până la incidentul cu Rusu Octavian, care, după cum s-a dovedit ulterior, era un escroc periculos, neavând de-a face niciodată cu Goga, pe care nu-1 cunoscuse niciodată.
Dar, în definitiv, multe au fost conflictele și frământările de această natură, astfel că se părea la un moment dat că mai mult ele preocupau pe conducătorii destinelor poporului român din Ardeal și Banat de sub sceptrul habsburgic, decât problemele vitale ale acestui popor.
Oprimarea lui națională, exploatarea economică nemiloasă din partea regimului feudal maghiar, pornirile lui spre acțiuni și revoltă au creat condiții foarte potrivite pentru organizarea unei lupte cu scop definit: eliberarea de sub jugul exploatatorilor.
Dar nicăieri și nimeni n-a inițiat o astfel de acțiune. Motivul acestei absențe a oamenilor de luptă trebuie căutat mai mult în faptul că cei chemați de a îndruma o astfel de luptă, adică intelectualii, își aveau rosturile adânc înfipte în structura social-economică de atunci, cu perspective largi de a participa și ei la această exploatare, lucru arătat și în alte capitole, așa că n-aveau de ce umbla după riscurile pe care le comportau luptele necondiționate, fiindcă oameni de curaj s-au aflat între ei adeseori, dar acești «bravi» erau mult prea conștienți de interesele proprii, de castă, ca să-și pună energia în slujba celor mulţi.
Iar poporul nostru de țărani, în mare parte până în ajun iobagi, menținut în întunericul unui obscurantism, n-avea încă de partea lui alianța proletariatului, care, pe vremuri, aproape că nu exista ca forță organizată în regiunile noastre agricole; iar cei câțiva reprezentanți ai proletariatului care activau sub masca social-democrației, răsăriți de fapt mai târziu, de pildă, cei de teapa lui Flueraș, Jumanca și alţii, au fost repede acaparați de către flintașii Partidului Naţional, fiind admiși în 1918 în componenta Consiliului Dirigent.
Procesului de îmbătrânire a mișcării social-democrate și al îmbogățirii conducătorilor ei, pe plan mondial, nu s-au putut sustrage nici minusculii militanți «socialiști» din Ardeal și Banat.
Marea mulțime a celor trudiți, de pe ogoarele și din munții acestor provincii, nu avea de unde cunoaște tainele culiselor politice și, când acești actori apăreau în scenă cu stindardul năzuințelor lor naţionale, ei îi aplaudau și-i urmau cu toată frenezia.
Lada lor, pe din afară bine lustruită, având sub lacăt secretele politice ale fruntașilor, s-a dovedit că era goală. Este adevărat, erau unii dintre ei, începând cu Octavian Goga, care arătau mereu spre această ladă, prevenind lumea că este goală.
Şi îmi amintesc cu această ocazie că, la un moment dat, a făcut mare vâlvă un editorial de-al lui Octavian Goga, care avea chiar acest titlu : «Lada goală».
În acest articol se povestește cum ardeleanul Badea Nicolae, în tinerețe, și-a părăsit familia, emigrând în America pentru a agonisi acolo dolari și, după ani și ani de muncă, s-a întors în sfârșit acasă cu o ladă frumoasă.
La reîntoarcere, Badea Nicolae și-a găsit fetele mari, nemăritate din pricina sărăciei, dar vecinii au zărit lada așezată sub patul bătrânului și satul a început apoi să șoptească despre bogățiile aduse de el din America. Iar fetele, deși îmbătrânite, și-au găsit repede pețitori în fața șanselor unei astfel de moșteniri. Ba s-au și măritat una câte una, iar ginerii, discreți, n-au pus lui Moș Nicolae nici un fel de întrebări asupra conținutului lăzii, desfășurarea naturală a lucrurilor garantându-le moștenirea, mai cu seamă că Badea Nicolae, care se apropia de anul morții, de la o vreme tot bolea deasupra lăzii.
Dar muribundul tăcea și el știa de ce. Când și-a dat seama că a sosit clipa despărțirii de cele pământești, s-a ridicat cu o sforțare supremă din pat și, spărgând geamul dinspre ladă, a spart și lada și a aruncat-o apoi pe fereastră, goală. Desigur, Moș Nicolae a dovedit iscusință și prin această simulare de furt, iar moștenitorii au rămas până la urmă cu buzele umflate.
Cam astfel se gândeau încă de pe atunci unii oameni asupra activității politice a conducătorilor partidului istoric național, în frunte cu Iuliu Maniu și ai lui.
Misterioși și taciturni, cultivându-și lada organizației lor politice cu afișe și lozinci înșelătoare, mereu trezind nădejdi și veghind, abili, ca aceste speranțe să nu moară, ei au reușit să devină depozitarii încrederii unui popor încontinuu păcălit.
Câteodată, în nerăbdarea lui, acest popor, îndemnat de instinctul de viață, simţindu-se uneori chiar gâtuit, ridica capul neîncrezător și rostogolea pe impostori de pe culmile puterii. Dar nici cei rostogoliți nu se lăsau bătuți și utilizau toate armele unui iezuitism abil, profitând de toate conjuncturile și căzând la toate compromisurile pentru a încurca mereu înainte acest popor și a-1 abate de la drumul unei lupte serioase.
La descălecarea ardelenilor la București, după unirea Ardealului cu Vechiul Regat, în anul 1919, cu zăngănit de arme și lozinci menite să schimbe moravuri și sisteme învechite, s-a văzut în curând că, în afară de aceste lozinci înșelătoare, bagajul lor politic nu conținea nimic.
Ba mai mult, ei și-au asimilat cu repeziciune toate aceste moravuri și toate aceste sisteme, angajându-se în luptă cu concurenții lor din București în jurul puterii și a citadelelor bancare.
In 1928, la 6 mai, au ademenit la Alba Iulia o masă uriașă de muncitori și plugari cu lozinci revoluționare, declarând război Regenței de atunci, care, la rândul ei lașă și compromisă prin compunerea ei, în frunte cu patriarhul de tristă memorie Miron Cristea, a căzut repede la înțelegere cu gărzile lui Iuliu Maniu, cedându-i puterea.
Cei 6 000 de mineri de pe Valea Jiului, hotărâți la luptă, care au făcut pe jos marșul de 200 de kilometri, au putut vedea apoi ce conținea bagajul politic al lui Iuliu Maniu și al celorlalți din jurul lui, plătind cu sângele lor la Lupeni (ca și muncitorii, la Grivița) naivitatea de a fi crezut că lada politică a acestora ar putea avea vreun conținut oarecare.
Iar mai târziu, în preajma Dictatului de la Viena din anul 1940, care a împărțit Ardealul în două, când iureșul de revoltă contra opresiunii sângeroase din partea lui Hitler și Mussolini crease în Ardeal condițiile unei rezistențe care ar fi apăsat greu în cumpăna desfășurării evenimentelor de mai târziu, conducătorii partidului istoric național, în frunte cu Iuliu Maniu, și-au dat seama că ar fi o adevărată sinucidere pentru ei dacă s-ar abate de pe linia unei rezistențe faţă de tratativele asupra dezmembrării Ardealului, care prevesteau Dictatul; dar, cu metodele lor de atâtea ori probate, cinici și iezuiți, dacă și-au însușit și ei lozincile de rezistență și au participat la acțiunea de organizare a acestei rezistențe – condusă de către Partidul Comunist și de alte partide muncitorești, precum și de un grup de intelectuali progresiști și de către Frontul Plugarilor -, aceasta a fost pentru ca, prin manevre iscusite, să caute să torpileze această acțiune în ultimul moment.
In adevăr, miile de muncitori și de țărani care au ocupat în ziua următoare Dictatului edificiile publice, posta și telegraful din Cluj, fortificându-se în uzinele de armament și în alte clădiri, își reamintesc și azi cu amărăciune de trădarea lui Iuliu Maniu și a însoțitorilor săi, care s-au dat mai apoi la fund, producând zăpăceală în rândurile rezistenței în chiar ziua declanșării acestei lupte.
Am participat personal, împreună cu reprezentanții organizațiilor amintite, zile și nopți de-a rândul, la ședințele de organizare a acestei rezistențe, timp în care Maniu întârzia hotărârile noastre prin expozeurile sale nesfârșite, trebuind să-l îmbrâncim noi mereu pentru a face un pas înainte. Şi am asistat astfel și la fuga lui rușinoasă, tocmai atunci când îl credeam, în fine, hotărât să meargă cu noi la colaborare pentru a lua conducerea mulțimii adunate acolo. Ajunsesem, e drept, să-l vedem urcat cu noi și în trenul care pleca din Gara de Nord, a doua zi după Dictatul de la Viena, spre Cluj ; și totul părea că merge bine, dar aceasta a fost numai până la gara Brașov, unde, în clipa opririi trenului, a arătat cu degetul pe fereastră spre peron, unde-l așteptau intimii săi prieteni Mihai Popovici și Sever Bocu :
– Uite, am ceva de vorbit cu ei.
Noi l-am sfătuit să renunţe la coborârea pe peron pentru a nu fi remarcați, provocând vigilența agenților guvernului, care cedase Ardealul de Nord cu o zi înainte. Dar el, fără să aștepte răspunsul nostru, luându-și pălăria și paltonul, s-a repezit pe peron și, dând mâna cu prietenii lui, se întoarse apoi cu o faţă nevinovată și cu ochii naivi spre noi, care-1 priveam de la geam, spunîndu-ne :
– Trebuie să am o conversație importantă cu fratele Vaida, și deci trebuie să mă duc în oraş. Dar voi veni cu trenul cel mai apropiat.
Şi astfel, a dispărut definitiv și de data aceasta, pentru că – în toate zvârcolirile noastre pe urma Dictatului de la Viena – el n-a mai fost văzut niciodată de nimeni, nici el și nici ceilalți fruntași ai partidului său. Aceasta în vreme ce aceia care au pornit în luptă la Cluj, cu steagul lui Iuliu Maniu, trădați și părăsiți, au împărtășit soarta celorlalți martiri ai neamului, plătind scump încrederea pe care au pus-o în acest fruntaș al lor.
înainte de această trădare, prevăzând noi, din conversațiile de la Tumu Severin dintre trimișii guvernului maghiar și ai guvernului Gigurtu, primejdia ce paște Ardealul, pregătiserăm până în detaliu cu Maniu o mare întrunire la Alba Iulia, unde poporul muncitor român și poporul muncitor maghiar, reprezentat prin organizația MADOSZ (Uniunea Muncitorilor și Plugarilor Maghiari), aveau să se ridice năvalnic, protestând contra dezmembrării Ardealului prin mașinațiile lui Hitler și Mussolini.
Maniu și ai lui fuseseră de acord cu toate măsurile ce se luaseră, ba păreau chiar mai zeloși decât ceilalți în a organiza această manifestație, primind eu însărcinarea să mă deplasez pentru a organiza întrunirea.
împreună cu prietenii mei din organizațiile democratice de pe atunci, care la un moment dat se înjghebaseră în Frontul Popular, din care scurt timp a făcut parte și Partidul istoric Naţional, am luat măsurile cuvenite și, astfel, am luat contact cu organizațiile ceferiste din regionalele Cluj, Teiuș, Arad, Timișoara și nordul Ardealului, precum și cu organizațiile militare, învoindu-se și unii generali — în frunte cu generalul Dragalina, fiul eroului din primul război mondial, care comanda trupele de pe granițele de vest ale Ardealului și care se declarase gata de a muri și de a nu părăsi paza frontierelor.
S-a desfășurat o muncă febrilă și totul părea gata, când iată că Iuliu Maniu a cerut amânarea datei cu câteva zile, spunîndu-ne că, din conversațiile pe care le-a avut cu primul-ministru de atunci, Gigurtu, a reieșit că la Viena nu putem avea nici o surpriză, nefiind vorba de cedarea pârții de nord a Ardealului, ci numai de o mică modificare de frontieră la Satu Mare. Era însă mult prea inteligent ca să nu știe că toate acestea erau vorbe goale. Dar el, ca și altădată, nu avea în lada lui muniția necesară pentru conducerea unei atari acțiuni de rezistență și și-a pus în joc atunci abilitatea lui de a scăpa din nou de o acțiune periculoasă. Toate protestările noastre au rămas zadarnice și noi a trebuit să ne mulțumim cu un nou termen indicat de Maniu, ca fiind acesta ultimul.
Pentru ca apoi, cu câteva zile înainte, să ne ceară iarăși modificarea și a acestui termen, până când a intervenit Dictatul fatal de la Viena. Şi astfel s-a creat, desigur, o situație cu totul schimbată.
înainte de acest Dictat, o acțiune curajoasă din partea popoarelor conlocuitoare din Ardeal ar fi pus pe gânduri pe aventurierii de la Berlin și Roma – care n-ar fi riscat o dezordine în această parte a Europei, care conținea și rezervorul de petrol al României, atât de prețios în războiul pe care-l pregăteau, și, logic, ar fi preferat un aranjament referitor la aprovizionarea cu acest petrol -, dar, odată pronunțat Dictatul de la Viena, era mai greu de prevăzut o schimbare a lui faţă de o presiune parţială din Ardeal.
Maniu știa acest lucru și, după fuga rușinoasă din gara Brașov, în ziua ce a urmat Dictatului de la Viena, mi-a trimis un mesaj prin nepotul său, doctorul Romulus Boilă, că este acum gata de acțiune. Am avut și eu o întrevedere personală cu el la locuința mea de la Athenee Palace, unde, senin și ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, propunea ca să fixăm marea adunare de protest la Alba Iulia în ziua de 15 septembrie 1940. Dictatul fusese pronunțat încă de la 30 august, dar noi aveam cincisprezece zile termen pentru evacuarea Ardealului.
Dar a doua zi după Dictat s-a declanșat panică, și românii din Ardealul de Nord, îndeosebi intelectualii, începuseră să părăsească în masă Ardealul de Nord, retrăgându-se în mare debandadă, sub blestemele populației lăsată neapărată. Şi astfel Maniu știa că, devenind totul haotic, nu mai putea avea loc vreo manifestație serioasă la Alba Iulia, fiind depășită chiar și ideea acestei forme de luptă. Dar el voia acum un alibi pentru a-și acoperi goliciunea politică.
în sfârșit, în toamna anului 1944, când s-au creat condițiile necesare pentru desființarea moșierimii și împroprietărirea țăranilor setoși de pământ, Iuliu Maniu și Partidul său istoric Naţional s-au opus și reformei agrare.
Timp de 27 de ani el afișase programul exproprierii moșiilor și împroprietăririi țăranilor, fără să realizeze însă ceva. Şi lumea continua să creadă că-1 are în ladă. Nimic nu putea rezista demagogiei acestui Partid Naţional, devenit acum și Țărănist în urma cârdășiei cu Ion Mihalache.
S-a spart însă lada lor cu reforma agrară în toamna anului 1944, dovedindu-se goală de acest program și trebuind să pășească țărănimea noastră, condusă de forțele proaspăt democratice de atunci, la confiscarea moșiilor boierești.
Au mai avut ei în lada lor și tot felul de lozinci democratice, pacifiste, antifasciste și antihideriste. Dar războiul de aventură contra Uniunii Sovietice, comandat de Hitler, i-a găsit în bună prietenie cu Antonescu, nedesprinzând noi nici un gest de protest și păstrând mereu până la prăbușirea acestuia raporturi de tandrețe cu regimul fascist.
Cam astfel au stat lucrurile în culisele teatrului nostru politic în ultimele decenii, ducând ele fatal la prăbușirea acelora care s-au abătut de la linia politică indicată de interesele poporului, simulând aderența la aceste interese pentru a obține avantaje de conjunctură.
Desigur, prăbușirea lor a fost injustă proporție cu măsura trădării și va sluji drept exemplu mult timp pentru toţi acei care-și asumă răspunderi în domeniul politic.
Este bine, deci, să se cunoască istoricul acestei trădări, pentru a vedea încă o dată puterea dreptății veșnice, care niciodată nu cruță.
Așadar, lada conducătorilor Partidului istoric Naţional Țărănesc a fost desfăcută, încă în viață fiind ei, dovedindu-se definitiv că a fost într-adevăr întotdeauna goală. Iar poporul care s-a deșteptat la realitate n-a putut fi păcălit, asemenea moștenitorilor lui Moș Nicolae și, scăpând de sub vraja lor, și-a luat destinul în mâinile proprii, făurindu-și o nouă orânduială.»
Concluzia o veți trage dumneavoastră. Autorul cărții „Adio lumii vechi” nu mai este să o spună.