În orizontul culturii

Aplecarea lui Florian Copcea asupra polilor receptării critice, incluzând în această totalitate înțelegerea și „rezonanța” profundă a textului nu este pentru nimeni o noutate.

Volumul său „Repere Literare – Ipostaze și paradigme ale literaturii române” (Editura Academiei Române,2020) nu face decât să reconfirme încercarea sa  intelectual- afectivă de teoretizare  și nuanțare a lecturii din varii perspective.

Din interiorul sau din afara granițelor, ca „eveniment al cunoașterii”(Ion Vlad) , direcția interpretativă a criticului se îndreaptă spre autori clasici și contemporani pornind de la Mihai Eminescu și continuând cu Vasile Bahnaru, Nicolae Breban, Mihai Cimpoi, Ioan-Aurel Pop, Eugen Simion, D.R.Popescu, Vasko Popa, Radu Flora, Adam Puslovic, Nicu Ciobanu, Felicia Maria Munteanu, Mihailo Vasilevici, Gheorghe Glodeanu, Delia Muntean, Carmen Dărăbuș, Virginia Popovic, Paul Aretzu, Titu Dinuț, Ileana Roman, Mihai Firică. Nume mai mult sau mai puțin cunoscute, unii dintre ei mari dispăruți, la ora actuală…

Pe de altă parte, ca o notă particulară, atitudinea autorului este una de implicare ca răsturnare a denaturărilor și distorsionărilor. Iată , de pildă, opinia sa despre pledoaria lui Ioan Aurel Pop în ceea ce privește restabilirea adevărurilor istorice și culturale : „Operațiunea dihotomică…fără îndoială, esențială și contrapuntică, are o finalitate obiectivă și absolute : istoria românilor nu trebuie , sub nici o formă, mistificată de un istoric care se respectă, profesionist adică, nici la sugestia cuiva, nici din dorința de a intra în posesia unei celebrități ( fie ea și) provizorie”.

Rânduri generoase și bine documentate sunt dedicate literaturii române din ex- Iugoslavia și circumstanțelor evolutive ce îi relevă identitatea. În acest sens „impunerea unui model critic și sincronizarea acestuia( în sens lovinescian) la necesitatea revizuirii ierarhiilor, sunt doar câteva din actantele modelului ontologic asumat pentru a asigura o proiecție literară fidelă unei literaturi( pe nedrept considerată) de margine”. Deosebit de interesante ni se par și paginile dedicate literaturii române din Serbia  între cele două războaie mondiale, una populară, tributară influențelor folclorice dar care a reușit să  mențină vie torța limbii române, în pofida presiunilor și opreliștilor de tot felul, pregătind astfel terenul fertil al evoluțiilor literare viitoare, după depășirea perioadei proletcultiste.

La Nicolae Breban, criticul remarcă faptul că „accentul expres pus pe incursiunea din lăuntru către exteriorul realului reprezintă o probă peremptorie, verosimilă, a ceea ce Umberto Eco numea „construct doxastic”, care deși revendică o lume ficțională, își etalează corespondențele comune” ce le are cu „lumea reală”, situate în învelișul epic al textului, nu și „pe drumul spre” – o altă direcție, pe baza exercitării facultăților interpretative… În ceea ce privește rolul integrator al operei eminesciene  și raportarea sa la cultura și poezia anterioară, se remarcă  influențele scrierilor vechi, bisericești, a cronicilor și scrierilor iluministe, adevăratele avataruri spirituale ce vor marca în mod definitiv istoria și evoluția literară și nu numai.

Sunt doar câteva din interpretările și ipostazele ce dau relevanță și consistență acestui volum ce contextualizează frânturi din istoria, cultura și literatura română pentru care demersul lui Florian Copcea merită toată aprecierea și considerația.