Îngerii cu amprente albastre

Asemenea unei priviri din sfera unui soi de nostalgie a fericirii înspre noima lăuntrică a unui spațiu vital marcat de viziunile inevitabilului care se produc în însuși personajele cărții, le iau pe alocuri locul…

Nu este, deci, nici o surpriză, proza lui Ioan Barb din ”Îngerii lui Bologan„ (Editura Neuma, 2022), are acel filon autobiografic, atât de frapant acoperit cu solzii mitului, un exercițiu al pierderii și regăsirii de sine într-un labirint cu toate aparențele lipsei de speranță. Scriu aparențele, pentru că toate căutările acestea ale condiției de om, prizonier în singurătatea sa, sunt tot atâtea imagini ale unei umanități în descompunere – prin dezordinea gravitației și igrasia urcată pe pereții visului; dublul povestașului aflat în fața unui pahar cu otrava străvezie a inocenței ce foarfecă vălurile memoriei. Faldurile acestea diafane se izbesc asemenea unor valuri de un țărm stâncos, dezvelindu-și urzeala, la persoana întâi, dintr-un plan al alienării în altul, fără șansa mântuirii.

În proza ce dă titlul volumului, destinul fierarului Bologan este strâns legat de un areal aparte, al satului abandonat de locuitorii săi. Este trista istorie a ultimilor supraviețuitori:

„Cei tineri au plecat dincolo. Cei bătrâni au murit. Au mai rămas casele părăsite și crucile din spatele grădinilor. Pe aici satele nu au cimitire. Casele sunt răspândite pe ici pe colo și uneori chiar vecinii nu se văd unii pe alții de toamna și până primăvara. Iernile sunt aspre și lungi. De aceea își îngroapă morții în spatele caselor. Uneori, zăpezile sunt atât de mari, încât preotul nu poate să ajungă în acel loc până când se moaie vremea și se topește neaua. Nu se poate săpa nici groapa, din cauza pământului înghețat. Așa că în locurile astea e greu să și mori. Fiecare bătrân are un sicriu pregătit, pe care îl ține în podul casei. Dacă doamne ferește, se întâmplă și moare iarna, îl coboară din pod și după ce așază mortul în sicriu, cu toate rânduielile, îl închid într-un șopron. Stă ca în frigider până la primăvară, când urcă preotul și poate să fie îngropat creștinește.”

Odată cu dispariția oamenilor, nici meșteșugul său nu mai este nimănui de folos. Singura lui șansă este „prezența” Sfântului, un călugăr îngropat în grădina schitului din apropiere, a cărui legendă atrage oameni în pelerinaj sosiți de pretutindeni. Un adevărat balon de oxigen pentru Bologan și cei cinci copii ai săi, ultimii doi, gemeni aproape orbi. Din fierul pentru pluguri ce nu mai folosește nimănui acesta face la nicovală suveniruri pentru turiști… „îngeri de fier. Așa plăpânzi, ca niște Cristoși ăia de se pun pe cruce. Aveau chipul Sfântului, așa spunea el creștinilor. Că treceau pe la poarta lui când se duceau spre mormânt. Și când se întorceau, se opreau drumeții și cumpărau câte un înger de fier ca suvenir. Că se dusese vestea. Nu doar despre Sfântul, dar și despre îngerii lui Bologan.”

Nu va dura prea mult însă și inevitabilul se produce, afluența de vizitatori și apetitul mercantil determină mutarea Sfântului cu mormânt cu tot la o mănăstire din  Capitală. „Iar Bologan a rămas cu îngerii lui făcuți din dricuri și din osii de car. Cine să îi mai cumpere? Are acum o droaie de îngeri de fier. Îi aliniază copii pe lângă casă. Ca pe o armată! Și se joacă cu ei de-a războiul.”

Mult mai dramatică se va dovedii soarta celorlalți îngeri vii, copii, condamnați la mizerie și uitare în covăcia uitată de oameni și de timp. După ce președinta unei fundații umanitare reușește să strângă fondurile necesare operației celor doi gemeni orbi, tatăl lor refuză intervenția medicală cu mari șanse de reușită de teamă că va pierde ajutorul de handicap pentru aceștia.

„Orașul scufundat”, un fel de insula Ada Kaleh a copilăriei și obiceiurilor ancestrale este fresca reîntregirii memoriei, a melancoliei tenace din câmpul dedublării spiritului, un tărâm „în care, dacă te întorci, vei fi ademenit de sirene încât e posibil să nu-ți mai regăsești puterea de-a reveni în lumea celor ce încă sunt vii. De aceea, când vei coborî în orașul de sub ape, din interiorul tău, întoarce-te spre aceeași vârstă și încearcă să privești prin ochii celui care ai fost… pentru că nimeni n-ar trebui să moară niciodată – orașul tău va exista atâta timp cât va rămâne în amintire.” Odiseea colectivizării forțate de după 1945 este admirabil redată în „Tulipan”. Destinele schingiuite ale sătenilor sunt puse parcă în oglinda dramei trăite de un armăsar falnic, supus celor mai crunte umilințe. Povestea lui este de fapt imaginea unui apus afectiv conectat la fibra existențială a unei dureri îmblânzite, parcă, de povara albastră a timpului. Personajul Rusalin din „Cățelul pământului” are o poveste aparte. Mobilizat pe frontul din Rusia după ce a fost angrenat în mișcările sindicale ale anilor interbelici va dezerta și va trăi ascuns într-o pivniță săpată sub drumul spre grădina sa, mai mulți ani, până la venirea comuniștilor la putere. Mulți îl credeau mort, inclusiv soția sa… La sfârșitul războiului se va transforma într-un vajnic activist stalinist dând prilejul sătenilor să născocească tot felul de legende despre soarta sa. Va rămâne să-și rumege la bătrânețe, ca un supraviețuitor, amintirile respinse de solaritate, într-o indestructibilă uitare:

„Mulți au murit și cei care au rămas după ei nu au mai fost interesați de amintirile vechi. Cine mai poate învia un mort ? Și la ce îți folosește un mort? Am constatat, în ultima vreme, că pentru cei mai mulți oameni trecutul este ca un mort. Nu-l păstrezi în preajma ta.”

De aici începe, de fapt, adevărata sa viață, trezirea din letargic. „Dumnezeu?… Nu l-am întâlnit niciodată. Dar nu pot să nu recunosc că am simțit întotdeauna pe cineva în preajma mea. În ultimul timp am constatat că nu i-am negat existența. I-am contestat doar puterea. Uneori simt cum coboară în conștiința mea o umbra. Nu o simt ca o remușcare… Și umbra aceea… o simt ca o prezență continuă. Știu și eu… Poate este chiar umbra necredinței mele…”.

Cam aceasta este lumea acestor povestiri, parcă sustrase timpului și în „Dumnezeul din paharul cu vodcă”, „Noaptea în care m-am născut din nou”, „Neînțelesul joc al rătăcirii” ori „ Viața la Oarba”.

Desprinderea  cu măsură de sine însuși, de o memorie care nu rămâne niciodată străină, în care se contemplă și pe care o contemplă cu fervoare, stilul alert conjugat cu intuiția efemerității sunt doar câteva din argumentele pentru care recentul volum de proză al lui Ioan Barb poate fi citit pe nerăsuflate ca un periplu donquijotesc al iluzoriului visat de altcineva și readus la viață din întâmplare, printr-o fericită întâmplare.