Întoarcerea lui Homer

Inedite repere de percepție ale universului interior, o încercare de cuprindere a realității de la devenire la atemporalitatea poetică ne propune Constantin Voinescu în volumul „Știam, Homer, că te prefaci”(Editura Alana, Slatina-2024).

Imaginate ca lumi posibile, având rădăcini existențiale și culturale adânci, ipostazele lirice se succed ca niște experiențe dirijate; prin fereastra întredeschisă refluxurile identității auctoriale capătă autoritatea unei memorii regizorale, coregrafia aparținând fără doar și poate unei anumite neliniști a trecerii și coborârii în sine. Convertirea în simbol, viziunea unei generări treptate a sensului nu pune opreliști cronologiei, timpul se sustrage mereu trimițînd mai departe. Aceasta, prin perspectiva ontologică – întâmpinările realității ficționale par înscrise în gramatica providenței, un act de explorare a conștiinței, se mlădiază odată cu ea… În acest sens, sursa de sânge proaspăt este atât de puternică încât reușește apartenența la un soi de cosmologie a ființialității, reflectând imaginea întregului:

„De pe marginea unui cuvânt/muntele/nu îmi mai pare/atât de înalt./Și nori par/scame de vânt/pe aripi de cocori./De pe marginea unui cuvânt/lumea/se vede/altfel.”(Perspectivă)

Nostalgiile calme intercalează stanțe culturale, ca niște elemente de echilibru:

„Orbecăiam prin Troia

cu Homer,

jucam pe aceeași scenă

cu Eschil

și-am luat cândva cu Don Quijote

morile-n asalt.

La masa am stat cu Baudelaire

sau am băut un vin

cu Mallarme.

Astăzi e frig și plouă,

terasele-s închise

și Troia a căzut.

Nici teatru nu se joacă,

nici zei nu mai coboară

în lume/ din Olimp.” (Zei).

În toate aceste descinderi livrești își fac loc arderi simbolice, rugul, într-un fel paradoxal este mistuit de vis… Presupunând, firește că originarul nu poate fi înțeles decât în discordanță cu regăsirea acestuia prin intermediul unui impuls supus intemperiilor trăirilor lacerate:

„Mă joc de-a v-ați ascunselea/cu mine/printre ruinele/străvechiului castel./Mă caut/și-mi este tot mai greu/să mă găsesc,/m-am rătăcit prin timp/ca într-un labirint/și-n mână nu mai țin/de capăt/niciun fir.”(Labirint)

Această nostalgie a unei poetici vii, intense apără totodată agitația instinctului; actul cunoașterii focalizat asupra dezintegrării limitelor; nu e ceea ce s-a întâmplat ci mai degrabă ceea ce este pe cale să se petreacă – limite care nu delimitează trăiri ci propun traiectorii, orice lest a fost aruncat:

„Îi ascultam pașii/strecurându-se în desert,/precum nisipul/cernut în clepsidră/prin sita timpului./Supusă, cămila/ a îngenuncheat,/ să coboare triumfal beduinul/în oaza lui de iluzii/în care îl aștepta/ fata cu trup/ de fum.”(Oaza).

O căutare a veșniciei (și denaturării sale) trebuie mereu reluată, spaima anti-timpului poate fi paradoxal una din condițiile supraviețuirii, ritualul de incantație prin cuvânt. Cetatea aceasta utopică a fost locuită rând pe rând, pentru cel mai neobosit călător a fost un minunat loc de popas unde adevărul și luciditatea, trezvia și credința s-au întâlnit dintotdeauna. Fără ea o lume ar înceta să mai existe și Constantin Voinescu are această bucurie de a o dori și a o avea prin poezie:

„Îți mulțumesc, Doamne,/ că mi-ai lăsat/ limpezi zăpezile,/ și privesc altfel/ lumea prin ele,/ ca printr-un vitraliu gotic,/ să le port, o vreme,/ pe umăr,/ ca pe o hlamidă regală/ să le aştern apoi/ în cale-mi/ ca pe un covor alb/ pe care voi păși/ spre Tine!” (Hlamidă).