Între oglinzi infidele

Un poet adevărat își creează cu obstinație propriul imperiu al afirmației ființei, propriul cer din suflet, prejudiciat de circumstanțe și necuprinsul care îl absoarbe.

Recentul volum al lui Costel Stancu, ”Noaptea creioanelor lungi” (Casa de Pariuri Literare, 2022) este rezultatul acelor anterioare seisme ale poetului, capabile să declanșeze resortul – catapulta inefabilă a zborului înalt, ca ”entitate și sublim”, tărîmul euthanasic unde un ”neobosit croitor al nimicului” (așa cum se încriminează poetul) poate face și desface…

Dar pentru asta este nevoie de multă disperare organizată, translație subtilă și, de regulă, de o ”starea a poeziei”, combustie lirică esențială alchimiei cuvintelor. Cu atât mai solid și mai profund contactul cu nimicul, sîngele incolor al existenței, aceea ”suferință de nimic, a nimicului”, atât de plastic descrisă de Blaga. Deghizarea, desigur, a exasperării parașutată într-o transă de hiperluciditate :

”Sînt gropar într-un oraș unde,

aparent, nu moare nimeni.

Sap  gropi ce rămîn  mereu nefolosite”.

Simplă ca legile naturii. Prea omeneasca fragilitate a sufletelor salvate din arcă, stăpânind o structură de ceruri suprapuse a poeziei de toate zilele: ”Poezia e felul meu de a mă preface fericit/ cînd găsesc în palmă o pungă cu arginți/ – o dovadă că am fost vîndut mie însumi”.

Iată apăsarea cicatricii, machiajul magnetic al sufletului, are numai mâini și aripi, nu și picioare, vorba cronicarului… Ce îl dă în vileag poetul, o spune limpede:

”picta cu atâta har încît/ tablourile lui cu pești se transformau în acvarii/ din cînd în cînd cobora/ un înger și le schimba apa/ tablourile lui cu păsări deveneau cuiburi/ în fiecare seară găsea acolo ouă calde/ uneori chiar pui/ odată a pictat o femeie în fața oglinzii/ și în chip straniu oglinda s-a aburit./ înainte de a murii/ și-a pictat autoportretul/ cînd a fost aproape gata/ aceasta i-a luat pensula din mînă/ și i-a spus: odihnește-te/ acum e rîndul meu ”.

Identitatea cu noi înșine, ce temă corozivă! Tot mai viu și mai translucid, trăitul astfel. Ne – putința, cu zâmbetul ei ciudat prevestind neființa. Distanța se micșorează involuntar, ”eu e altcineva” (B. Fundoianu), fără ca oniricul cordon ombilical să năruie funcția Celuilalt de a privii. Pe această fâșie cretoasă de frontieră, în fond un teritoriu al nimănui, teama de a nu fi niciunde și pretutindeni se conturează ca un modus vivendi al teluricului devorant. Nu este o micșorare de scară  emoțională scoasă din ereziile sofisticii. Eludarea identității descentrează parcă însuși materia otrăvită cu tot felul de fragmente ale trecutului, un fel de mediere post-poetică – apare și ea despletită. Privește și apoi reconstituie oasele de cristal ale aparențelor, dar aparențele sunt atât de înșelătoare:

”Găsești răspuns doar înăuntru-ți./ Ferestrele s-au preschimbat, pe nevăzute,/ în oglinzi. Ca într-o piață a vieții/ și-a morții, cu aceeași monedă, cumperi/ și vinzi. Dar nu ești singur, cum/ adesea te sperii. Ce crește în tine,/ în afară-ți descrește. În dosul hârtiei/ pe care scrii, stă Celălalt și citește”.

Sau victima anonimă a acestuia. Dublul care comprimă poezia dar dilată înțelesul, supapa mediană ce umple trăitul. Nici nu poate fi luat ca o diversiune, s-ar produce o inseparabilitate. O fi ea ”noaptea creioanelor lungi”, dar nici chiar așa…

E adevărat, însă, Costel Stancu este un poet care nu scrie ca poeții, pentru ceea ce nu poate fi anesteziat și disecat până la ultimul strat al memoriei retractile – pare a fi scenariul unei narcoze mute, parodiate. Sau al unei piese de O’Neill, Lungul drum al zilei către noapte, ”Trecutul e prezent…Și viitor deopotrivă”. Iese din sine și ia lumii, Timpul:

”Într-o zi, peste mine,

ca o potcoavă fără noroc,

va cădea întristarea. Apoi o să mor.

Mă veți îngropa cu creionul în mînă.

Din el va crește un copac. Peste ani,

fiul meu o să-l taie. Va ciopli din lemnul lui

alte creioane și le va împărți săracilor.

Pomană pentru sufletul mortului!”

Produse de o privire cerebrală, tragică și euforică,  asemenea imagini… Aproape că nu se poate vorbi de descompunere. Ciclul acesta vegetal transformă lumea într-o miasmă, atrage după sine carnalitatea absenței, după cum e resimțit, fluid și inefabil. Nevoia de sens în somnul nopții, dar nu numai. Dispunerea acestuia în contradicție cu etaloanele după care se mulează, doza letală doar pentru cei care se înalță sus, mult prea sus, între intelect și simțuri… Dar nici urmă de narcisism și vanitate, circumstanțiale viziunii:

”Sîntem atît de apropiați,/ eu și fiul Lui,/ încît, ne batem, uneori,/ unul celuilalt, în palmă,/ un cui./ Apoi mergem , la tîmplarul satului,/ să ni le scoată, pe datorie./ Dar Iosif, cu lacrimi în ochi, / îmi scoate cuiul/ doar mie.”

La acest grad de ”exces”, dublul dobândește într-adevăr o formă de corp delict, nu atât a umanului cât a speciei, o sacralizează în numele acelui ceva ce nu va fi și nu este niciodată acolo unde credeam, se pierde și licărește ca un far înconjurat de o porțiune neluminoasă, e cât se poate de real. Ca și cum aceste erori – aceleași instanțe, alte entități – ar putea constituii un fel de preistorie  în fascicule a revelației poetice, vecină cu grafia sarcastică, o, ce remediu , desfăcut, în întuneric, instinctului de conservare al efemerului: ”Timpul fură din el însuși, dar tot întreg își rămâne. Se așază,/ pe oiștea lumii, o pasăre sură. Sunt viu și/ mort în egală măsură. Trezește-te, îmi/ striga iubitorul de rouă, astăzi ți se aduce/ o inimă nouă! El nu știe naivul,/ că-i zadarnic să speri: săgeata/ a fost trasă de ieri.”