ISPITELE OGLINZII

Un fel de istorii fără istorie, cu meandre și disimulări ale senzorialității, „Povestirile lui Cesar Leofu”, (Cartea Românească,2024), cea de-a doua ediție revăzută și adăugită a romanului lui Gabriel Chifu.

Revelatoare este și însemnarea  autorului: „Nu mi-am propus să relatez aici ca și cum s-ar întâmpla numai ceea ce s-a întâmplat ori ceea ce se poate întâmpla, ci și ceea ce este imposibil să se întâmple”.  Deloc lipsit de temeritate, acest demers al contactului organicului cu terifiantul (real și potențial)aflat la granița grotescului, având drept personaj principal Timpul și conexiunile sale în triunghiul trecut – prezent – viitor; un crescendo  de combustii ce oscilează între orgoliu și umilință. Cesar Leofu e naratorul fără identitate ai cărui multipli devin un pretext mai complex în descifrarea convulsiilor unei lumi difuze și alunecoase, dintr-o altă perspectivă, imprevizibilă și enigmatică. Una din interfețele sale se naște din întrețeserea unor înlănțuiri strălucitoare de contraste și alchimii , opțiunile destinate unei existențe obscure sunt respinse cu îndârjire:

„Eu sunt pasionat, obsedat, înrobit de ceea ce aș numi imagini de proiect, virtualități, construiesc virtualități și apoi caut să mă identific cu ele, le construiesc punându-le în analogie, e o operație mentală și sufletească deloc simplă, dar seducătoare atunci când îi deprinzi tainele. Undeva în mine, îngropat în adânc, nevăzut și greu de localizat, simt că există un centru, un nucleu iradiant, care emite semnale misterioase, niște unde asemenea cercurilor în apă. Ei bine, port nostalgia acelui nucleu, visez să ating acel nucleu, să-l cercetez, să-l cunosc și să-l stăpânesc. Și tocmai această nostalgie a centrului reprezintă forța care mă face să mă proiectez, să mă transpun, cu dăruire, cu entuziasm, în felurite identități diferite de mine. Caut centrul din mine în aceste multiple, neobosite proiecții exterioare”.

Recompunerile acestea se rarefiază, ajung vulnerabile, fie că se numesc V, amantul fatal, îngerul protector Serafim ori chiar Chiara, soția banală, opusul seducătoarei și vaporoasei Clara, parcurg traseele solitudinii și comuniunii, a constatării limitelor. Să se simplifice haosul este cu desăvârșire imposibil. Ceea ce pare uneori absurd devine relevant. Dedublarea aceasta stochează complicitatea tacită și funcția protectoare a zonelor de existență dezarticulate, suferința celui de-al treilea ochi este intensă… Pe diferite trepte de conștientizare, păstrând o slăbiciune permanentă, obsesia Clara, întâia, a doua… Clara este femeia senzualității frenetice și a nostalgiei latente, o necunoscută  apărută de nicăieri și exilată în neant, materializarea organică a unei sensibilități fluide, atât de greu de conservat. Nu nepăsare, nu dispreț; atmosfera stridentă, apăsătoare, marcată de complexe și viziuni sufocante  declanșează personajelor motive de amăgire și dezamăgire cu efecte disproporționate față de cauze. Suferințele deși nu se știu de unde, nu se știe cum, se îndepărtează de anumite limite rezonabile, cu atât mai mult cu cât perspectiva afectelor nedeslușite conduc spre o veritabilă justificare a gradului afectiv, pur omenesc. Se întâmplă adesea – într-un fel ficțiunea care înconjoară realul, se surpă una în altul, corespunzător acestor intensități ce intervin oriunde; își asumă voluptatea atavică a contopirii. Reacția ambiguă a personajului – narator este reacția de deturnare a vinovăției până în clipa când memoria își conștientizează păcatul. Nevoia acestui ritual, dominator în esență, de a fi detașat de previzibil, străbate mai multe trepte:

„eu mă joc strălucit, fabulos, mă identific nebunește cu personajul, o, acesta este Cesar, împăratul falselor întruchipări și al înscenărilor mistificatoare… consider o regulă fundamentală a ființării mele multiple să mă identific la modul perfect cu o situație sau cu o persoană, mizez enorm pe talentul meu cameleonic, pe capacitatea mea de a simula și chiar de a mă contopi empatic cu diverse personaje”.

Ceea ce timpul a ascuns ca să păstreze este ridicat pe un piedestal al elementarului, sentimentul eului individual se simte identic cu eul universal; conduce spre o mitologie de perspectivă. Fantasma celui care se ascunde de celălalt într-o oglindă a fragilității, o reinterpretare a mitului căutării, a rătăcirii prin lume. Mai semnificativ ambiguă pare în special frustrarea ca expresie a singurătății erotice, fructul și răsplata vinei. Moartea Clarei  între pornire și pericolul real, iminent, pare că face cu neputință evitarea prăbușirii lăuntrice prin certitudinea că suferința aduce pieirea:

„de data aceasta chiar îmi voi învinge pornirea, nu voi vrea s-o fi omorât, voi vrea doar s-o iubesc, s-o iubesc așa cum n-a mai iubit-o nimeni, s-o iubesc, s-o iubesc, s-o iubesc… am alergat toată viața după această plăsmuire, după această întâlnire perfecta, nu, nu se poate termina totul așa de stupid, de nedrept…”

Sunt niște istorii ale disoluției, o presimțire, o predestinare… Aparența regăsirii de sine, această înșelătoare putere, a înaintării în lumesc face din securistul Cesar Leofu, eroul unei neputințe abrupte între lumi care există și lumi care nu există. Este un fel de amnezie din care încearcă să evadeze de fiecare data, o „beție” a memoriei, ce se relevă apoi, printr-un act intuitiv, al întregului în părți și desigur, inevitabil – un transplant al părților în întreg. Câmpul de forțe al instinctului gradual pare domeniul în care imaginația îi conferă confesiunii raza de acțiune infinită. Crisparea sa violentă ne duce cu gândul, până la un anumit punct, la personajul lui Camil Petrescu, Ladima. Adesea în contratimp, asemenea ”absolutului care evoluează”, o erezie nu doar a lui Hegel, ce mobilizează ultimele resurse sufletești… Pentru cineva care neagă existența inefabilului, absolutul coagulează reveriile imaginative, pentru un abil descoperitor de abisuri, nu… Dintr-o „biologie transfigurată” a căutării unui alter al eului, Serafim, îngerul imaculat, probează această prea-rece esență pur relativă, unduirea ireală dintre bunătatea divină și implicarea diabolică, o subtilă hermeneutică a interiorității devastată de impulsuri primare. Dispariția unui personaj dezvăluie dispariția unei întregi lumi coclite, ceva nou ar trebui să se nască. Care nu exclude, își asumă, neverosimila, poate, dilatare, dispariția fără urmă ce se regăsește și în filozofiile orientale – viața și moartea au izvor comun și toate ființele muritoare există în cele nemuritoare:

„A dispărut ca un fum, ca și când n-ar fi fost, a dispărut pur și simplu, primit cu brațele deschise de marele nimic din care cândva se ivise”.

Gabriel Chifu este un arhitect desăvârșit, reușind să proiecteze suficiente deschideri posibile unui univers îmbolnăvit de frustrare și urât. Din acest fabulos derizoriu al transcendentului originar, sângerările de conștiință au instinctul de conservare, lașitatea și pasiunea dezumanizantă a condiției umane bine surprinsă în toate elementele și fascinațiile ei. Dimensiunea metafizică naște o îndreptățită dilemă – poate fi oprită ascensiunea răului( în esență a comunismului sau oricum s-ar numi el) ori măcar amânată prin suferința organică a omului  aflat în căutarea propriei identități? Cuprinzător și îndrăzneț, demersul acesta volatilizează cumva centrul energetic al tragicului spre a putea facilita eliberarea ființei vii din temnița trupului. Pod deschis la ambele capete, romanul de față este mai mult decât un basm al bestiarului , cu totul singular și irepetabil și nu mai puțin o pledoarie pentru o resurecție spirituală, ca ultimă terapeutică morală.