Recentul volum de poeme în proză al teleormăneanului Marian Raicu are toate ingredientele unei poetici a experienței și sensibilității și cadența aripii care fâlfâie între eu și fire, între clipa extatică și versantul oniric al memoriei în care sunt centrate formele/ energiile unei lumi a elanului oximoronic spre absolut.
Din citadela acestei „invizibile splendori” rembaudiene, revelațiile confesiunii conduc spre o întoarcere a privirii spre mitologia ancestrală a primordialității; emoționalul prinde culoarea unor breșe în arhetip, transpare o doză semnificativă a percepției lucide, posesiunile poetice ale fervorii lăuntrice. E firesc, astfel, poemul aduce o nouă lumină, opusă eternității neantului, spre a putea fi relevată în aspirația transfigurării. Este ca o cortină ce cade somnolară peste nostalgia recuperatoare, compensativă:
„Pe harta pustiului meu existențial, toate privighetorile s-au lovit de pereții de aer. Ele au cântat totdeauna cântecul trist al desperecherii, dar niciodată n-au trădat prăpastia sângelui.”
Mai restrânse sau mai întinse, poemele inspiră și expiră existențe cathartice, coagulează frânturile eroticului și cosmicizează intens inspirația miraculoasă a imaginarului. Dar, pasiunea se autentifică nu pornind de la jocul acesta inocent al relevării altitudinii existențiale ci de la destinalul de tip accentuat integrat aprioric în ordinea dezirabilă a lumii. E limpede că efectul afectiv străbate mai multe trepte ale acestei stări, mijlocirea este „identitatea de sine în mișcare”, paravanul ce ascunde ravagiile timpului:
„Astăzi este prima oară când rostuiesc cuvintele într-un cântec rotund ca sărutul uitatelor mele singurătăți. Spre înlăuntru crește lumina din casa albastră de la marginea lumii. Pe umeri îmi lunecă roua petalelor unui trandafir înfrunzit dintr-odată în noapte. Ce târziu s-a făcut în marea mereu vestitoare a umbrei lui Hemingway. Sunt vinovat de cea mai adevărată iubire a sângelui meu, iar oglinda mă ceartă cu conturul unui trup înflorit.”
O stare de grație, nu mai puțin, această auto-alimentare cu melancolie, prefigurând extincția spre eros, o victorie târzie a catifelării trăirilor, ca un ecuator ce cuprinde nuanțele umbrei fluide și maleabile. Pasionalul propriu-zis are ca element de décor incitante himere; se produce exilul definitiv în mirajul limpede de la capătul visului evaziv și utopic al marelui circuit cosmic:
„Ție ți se cuvine sângele macilor, credința-n necredința cea mai albastră a mării, trunchiul netăiat al trupului meu, spada de aur a neliniștii minerale, salcia neplecată de la marginea fluviului, glasul seminței ce vorbește pământului, zăvorul netras peste umbra păcatului, noaptea cea mai adevărată a uitării de sine. Ție ți-se cuvine…”
Așa se înfățișează Femeia, cea care „trezită din propria ei singurătate seamănă mai întotdeauna cu un pământ, nedescoperit încă, al suspinelor…” Apărut în colecția „Teleormanul Cultural”, la Editura Aius din Craiova, volumul „Scară la stele” configurează, pe toate lungimile de undă, un spațiu lăuntric al reveriilor și viziunilor desprinse din contururile lumii vizibile ceea ce desigur, nu e puțin lucru.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.