„La mulți ani!”, Omului care a salvat de mii de vieți, numai de bine îți dorim Doctore Dorel Săndesc

„Pe eticheta din interiorul sufletului meu scrie: „Produs din materii prime 100% originale din Valea Dacilor. Fabricat în (made in) Orăștie & Cluj-Napoca”. Și astfel, livrat pentru a performa… în foarte multe locuri din lume, din Occident (iată, în Anglia, Olanda, în Franța mai ales), și iată c-am ajuns și-n China, dar acum, performând mai ales pentru „Republica Banat”, și cât se poate, pentru această țară. Și da, e foarte frumos acest leagăn în care mă leagăn eu, cel dintre două capitale culturale – capitala culturală a județului Hunedoara, Orăștie și capitala culturală europeană, Timișoara. Sunt un norocos din acest punct de vedere, și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot!”

Dorel Săndesc

Despre Dorel Săndesc supunea la o prezentare de carte „ziaristul de subțire” Cornel Nistorescu că este: „Pila noastră, a tuturor hunedorenilor, de la Timișoara, când este vorba despre sănătate.” și da, așa este conjudețeanul nostru nu s-a dat înapoi când a fost vorba despre „o mână de ajutor”, fie individual, fie instituțional.

A fost și este lângă hunedoreni prin caravana medicală, care a mers și merge în diverse zone, în general izolate sau cu populații vulnerabile. Au mers în timpul lor liber, în weekend, şi asigură o policlinică mobilă, cu 11 specialităţi, cu ecografe, cu aparate EKG, cu aparate de măsurat tensiunea, spirometre, echipamente ORL, pneumologie, boli respiratorii, control al glandei tiroide şi aşa mai departe, și mai toate aparatele și cele necesare investigațiilor sunt cărate în spate pășind potecile de munte per pedes apostolorum că altfel nu-i cum. Au mers, merg şi merg mai departe constată cât de necesară este acţiunea lor.

Într-un interviu, de oarecând, îl întrebam cum este reîntoarcerea la Orăștie? Iată răspunsul:

„Este o mare bucurie ori de câte ori mă întorc  aici, la Orăștie. Revin întotdeauna cu mare emoție și plăcere. Nu de puține ori plimbându-ne pe aleea ce duce spre parc, cu soția mea, cu Simona, desigur că am fost catapultați înapoi în timp. Ne-am plimbat foarte des pe această alee, mergând mult mai departe, așa, încet, încet (n-a fost ușor cu ea). La început, fără să ne ținem de mână, apoi ținându-ne de mână, până în parc, apoi până la capătul parcului, chiar uneori am ieșit și din limitele parcului. Și iată, în căutarea timpului pierdut, cât de ușor ești aruncat înapoi în tinerețe, când te întorci aici, acasă.

Fiecare dintre noi suntem ca un produs finit, să spunem așa, care-i făcut dintr-o materie primă. Eu sunt o „materie primă” de pe Valea Dacilor, care a fost „fabricată” până la un alt nivel de rafinare, aici, în Orăștie, la Liceul „Aurel Vlaicu”. După care am ajuns la o altă „fabrică”, care mi-a dat destinația finală, cea de medic. Deci, pe eticheta din interiorul sufletului meu scrie: „Produs din materii prime 100% originale din Valea Dacilor. Fabricat în (made in) Orăștie & Cluj-Napoca”. Și astfel, livrat pentru a performa  … în foarte multe locuri din lume, din Occident (iată, în Anglia, Olanda, în Franța mai ales), și iată c-am ajuns și-n China, dar acum, performând mai ales pentru „Republica Banat”, și cât se poate, pentru această țară. Și da, e foarte frumos acest leagăn în care mă leagăn eu, cel dintre două capitale culturale – capitala culturală a județului Hunedoara, Orăștie și capitala culturală europeană, Timișoara. Sunt un norocos din acest punct de vedere, și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot!”

Academician Dr. Dorel Săndesc s-a născut în 13 iulie 1959. Este profesor universitar Anestezie Terapie Intensivă, șeful Clinicii ATI de la Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara, directorul departamentului X – Chirurgie II – de la Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” Timișoara, este vicepreședintele Societății Române de ATI (al cărei președinte a fost timp de opt ani) și președinte al Asociației pentru Anestezie și Terapie Intensivă „Aurel Mogoșanu” Timișoara.

Deși a îndrăgit medicina încă din băncile facultății, de când lucrează în ATI doctorul Dorel Săndesc trăiește, am putea spune, cu fiecare pacient în parte, „pe muchie de cuțit”, adică între viață și moarte. Trăiește intens în spațiul dintre două secunde. În fulgerarea, în sclipirea în care pacientul rămâne printre noi, în această lume cu plusurile și minusurile ei, ori trece în lumea fără doruri și fără durere. El, ca medic, și echipa pe care o conduce fac tot ce pot, uneori chiar mai mult decât credem noi că pot, pentru a ține un pacient în viață. Pentru a nu-i priva de cel mai scump dar cu care ne-a înzestrat Dumnezeu: viața! Tind să cred că oamenii care lucrează în ATI sunt plămădiți din alt aluat decât cel obișnuit lumesc. Au ceva în plus. Ambiție, dârzenie, încrâncenare și, mai ales, o nesfârșită dorință de a veni în ajutorul semenilor. Sunt un fel de „bunul samaritean” de veghe 24 din 24 de ore la căpătâiul celor care se zbat între viață și moarte și, nu de puține ori, au făcut să triumfe viața. Ca o victorie supremă, chiar dacă temporară, asupra necruțătoarei morți.

Ce-l face să poată merge înainte? Dorel Săndesc spunea unui reporter:

„Credința, educația medicală și copilăria. Am trăit o copilărie extraordinară, parcă după un scenariu de Ion Creangă îmbunătăţit, şi care reprezintă o parte esenţială din ceea ce sunt acum.

Practic, am copilărit în Munţii Orăştiei. Copilăria a fost extraordinară. Văd diferenţa dintre ce înseamnă o copilărie autentică şi de ce au parte copiii din ziua de azi. Lumea s-a schimbat, dar în dezavantajul copiilor, după părerea mea. Unde am copilărit eu a fost o combinaţie teribilă între libertate şi sălbăticie aproape. Mi-am petrecut copilăria prin pădurile acelea nesfârşite, nu am ajuns niciodată la marginea lor. Umblam toată ziua prin acele păduri, la râu, într-o libertate într-adevăr deosebită. Dar, în acelaşi timp, am avut parte de experienţe esenţiale, care mi-au marcat evoluţia. De exemplu, una dintre cele mai importante este faptul că am avut câţiva oameni care mi-au inoculat plăcerea de a citi şi mi-au direcţionat un pic lecturile. Unul a fost doctorul de la ţară, Radu, care era o personalitate în comunitatea noastră. El avea cabinetul într-un sat vecin şi având roşu în gât m-a pus pe un program de moldamin, pentru prevenţia efectelor streptococului. Trebuia să merg iniţial la o săptămână să-mi facă injecţia intramusculară şi ulterior lunar, timp de un an, cred. Bineînţeles că era o teroare pentru mine. La început chiar am minţit-o pe mama că m-am dus, când de fapt nu m-am dus. A aflat, m-a sancţionat, dar ulterior s-a creat o legătură cu doctorul. Lui i-a plăcut de mine, eram deja şcolar, şi a început să îmi dea cărţi. Avea o bibliotecă uriaşă, era abonat la tot ce apărea, de exemplu, la «Biblioteca pentru toţi», care avea colecţii numeroase. De fiecare dată când mă duceam la el îmi umplea o traistă cu cărţi pe care să le citesc. Într-o lună le devoram pe toate. Experienţa de la dispensar s-a transformat radical. Nu îmi mai aduc aminte de durerea de la injecţie, ci mirosul specific de dispensar, iar după ce luam injecţia, mirosul bibliotecii, în care intram împreună. Goleam traista, discutam scurt despre cărţile pe care le-am citit şi îmi dădea altele. Adapta mereu lecturile unei progresii pe care o făceam. A găsit terenul fertil, probabil. Cert e că la mine a avut impact şi cred că şi la mai mulţi, pentru că din acei ani de copilărie s-au născut câţiva doctori. Unul a ajuns medic ginecolog în România, după care a emigrat în Franţa, altul este mare medic în Orăştie. Şi-a pus amprenta pe formarea tinerilor din perioada aceea.

În paralel, am avut parte de un prieten cu vreo trei ani mai mare, Petru Romoşan, care a ajuns poet. A fost publicat de revista „Tribuna”, condusă de D.R. Popescu şi care era o revistă prestigioasă, ca debut, pe prima pagină, când era în clasa a VII-a la şcoala generală. A fost un talent deosebit, a fost un lider al generaţiei lui. A emigrat şi el, fugind din România la un moment dat în Franţa. Şi el mă alimenta cu cărţi.

Tot despre complexitatea acestei copilării, noi am avut şansa, să spunem, de a-l avea în comuna noastră, cu domiciliul forţat, pe un mare dascăl: profesorul Aron Demian. A fost director la Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăştie, a avut diverse funcţii importante. A primit din partea regimului comunist domiciliul forţat în Orăştioara de Sus. Era găzduit într-o casă a unei mătuşi a prietenului meu şi biblioteca lui a rămas acolo. Prietenul meu a avut acces la această resursă extraordinară şi a împărtăşit-o cu mine.

M-am alimentat din aceste două surse extraşcolare, dar foarte importante. Eram într-un ritm de citire extraordinar, neimpus de nimeni, ci de mine. Am parcurs de la primele lecturi tipice pentru un copil mic, până la literatura modernă. Acest lucru a contat, fără îndoială, în formarea mea.

Am mai avut şi la şcoală şansa unor dascăli excepţionali. Nu ştiu dacă au fost excepţii, poate mai erau şi în alte zone. Noi am avut un profesor, Manolescu, de istorie, care se implica extraordinar în formarea copiilor. Organiza evocări istorice ale războaielor daco-romane, pe teritoriul comunei noastre fiind cetăţile dacice din Munţii Orăştiei – Costeşti, Blidaru, Sarmizegetusa. O făcea într-o modalitatea superbă, care a ajuns chiar să fie filmată de televiziunea naţională, care a dat exemplu despre ce făcea o şcoală mică dintr-o comună de munte. Ne împărţea în daci şi romani, după forma lobului urechii. Cei care aveau lobul lipit erau daci, iar ceilalţi – romani. Pentru daci era simplu, se îmbrăca costumul ţărănesc tradiţional, pe care toţi copiii îl aveam. Pentru romani tăia fâşiile tricolorului şi făcea trei legiuni: roşie, galbenă şi albastră. Din carton de ambalaj vopsit cu bronz de sobă făcea un fel de platoşe şi un coif cu model. Scuturile se făceau din placaj PFL, hexagonale, la romani, ovale, la daci. Ne dădea modelul pentru săbiile din lemn – drepte, la romani, curbe, la daci. Fiecare familie trebuia să îl facă pentru copilul lui această recuzită. Pe lângă acestea, avea un veritabil scenariu. Urcam la ruinele cetăţilor dacice. Acolo era Decebal, care avea un rol, era Marele Preot, sfatul bătrânilor şi restul dacilor în jur. Pe o blană de oaie avea desenat conturul Daciei, liniile de atac ale romanilor. Decebal le spunea: „Trebuie să ne hotărâm. Iată, unul dintre noi ne-a trădat. Conductele de apă au fost interceptate şi distruse de romani. Mai avem apă pentru două-trei zile. Ce facem?”. Unul dintre ei se ridica: „Trebuie să ne predăm, căci nu mai avem nici o şansă”. Toţi ceilalţi se ridicau şi urlau: „Nu! Dacii nu se predau niciodată! Luptăm pentru pământul nostru strămoşesc!”. Dincolo, în afara ruinelor, eram noi, romanii. Călare pe cal – copiii erau învăţaţi cu animalele, cu muncile de la câmp –, Traian le spunea romanilor: „Romani, doar aceşti barbari mai stau în faţa gloriei voastre. Învingeţi-i şi lumea întreagă este a voastră! Pentru gloria Romei, la luptă!”. Dacii aveau nişte bolovani uriaşi din hârtie, noi puneam scuturile. Apoi, aveau arcuri cu săgeţi din trestie, trăgeau o ploaie de săgeţi. Noi puneam scările de lemn, urcam pe ruine. Profesorul Manolescu stabilea fiecare unde şi când „moare”, pentru că nimeni nu voia să „moară”. Dacii „mureau” cu faţa la pământ, strângând în braţe pământul strămoşesc; toţi romanii „mureau” pe spate, cu braţele deschise, dornici să cucerească lumea. Îmi aduc aminte cât de necăjit am fost – eram clasa a III-a, a IV-a – că eram un simplu soldat roman şi a stabilit când să „mor”. Exact când am coborât de pe scară a trebuit să mă las „omorât”; culmea, m-a „omorât” un coleg, dac, vecinul meu mai mare cu un an şi jumătate, mult mai solid decât mine şi care oricum mă bătea toată ziua, pentru că el cam pierdea la jocurile de inteligenţă pe care le jucam noi. Mai organiza profesorul concursul „Busola de aur”. Se făceau expediţiile „Cutezătorii”. Era un regulament. Trebuia să faci o expediţie, să arăţi ce faci, ce urmăreşti, existau funcţii – comandantul, secundul. Ţin minte că eram secund şi ţineam jurnalul. Noi, de exemplu, am mers să identificăm traseele armatei romane, pentru că nu erau foarte clare în istorie. Aveam un botanist cu noi, care scria ce plante sunt pe traseu. Aveam geograf, istoric, etnograf, care culegea diverse strigături, proverbe de la oamenii de pe traseu, era o organizare superbă. Aveam funcţii administrative: unii erau fochişti, alţii erau sacagii – eu eram sacagiu, trebuia să merg să aduc apa de la izvor – şi aşa mai departe. Am luat „Busola de aur” pe ţară. Cel mai tare proiect a fost al nostru. S-a făcut, ţin minte, careu, au venit şi ne-au dat „Busola de aur” pentru cel mai bun proiect.

Profesorul Manolescu mai aducea şi prezenta filme istorice. În contextul unui film ne prezenta istoria. Toate acestea ne stimulau extraordinar, au avut o influenţă. Pot să spun că am plecat de acolo cu o baterie extra, o sursă de energie care persistă şi care mă ţine şi acum.

Viața Academicianul Dorel Săndesc – doctor în științe medicale, profesor universitar, Pro-Rector, UMF „V. Babeş”, Timișoara; Șeful Disciplinei ATI, UMF „V. Babeș” Timișoara; Manager, Spitalul Clinic Județean „Pius Brînzeu” Timișoara; Președintele Comisiei consultative de experți ATI, Ministerul Sănătății; Vice-Președinte, Fost-Președinte, Societatea Română de Anestezie și Terapie Intensivă (SRATI) – este desprinsă dintr-o carte (ce carte, of !) cu multe file, un dom din care: „înveți să te bucuri de viață să-ți dai seama că este cel mai important lucru cu adevărat, că este marele dar pe care l-am primit și nu avem niciun merit. Poate că oamenii ar trebui să se plimbe mai mult printr-un cimitir sau să se gândească mai mult sau să treacă să vadă ce înseamnă cu adevărat suferința. Ar deveni un pic mai buni, mai puțin orgolioși, mai puțin egoiști„, răspundea la acea vreme academicianul Săndesc.

Deși a îndrăgit medicina încă din facultate, de când lucrează în ATI doctorul Dorel Săndesc trăiește, se poate spune, cu fiecare pacient în parte „pe muchie de cuțit”, adică între viață și moarte. Trăiește intens în spațiul dintre două secunde. În fulgerarea, în sclipirea în care pacientul rămâne printre noi, în această lume cu plusurile și minusurile ei, ori trece în lumea fără doruri și fără durere. El, ca medic, și echipa pe care o conduce fac tot ce pot, uneori chiar mai mult decât credem noi că pot, pentru a ține un pacient în viață. Pentru a nu-i priva de cel mai scump dar cu care ne-a înzestrat Dumnezeu: viața!

Ne bucurăm că l-am cunoscut, că îl cunoaștem, că va rămâne prietenul nostru. Și cum să nu-l îndrăgești pe Omul care iubește oamenii. Ăsta e un lucru extraordinar – pe lângă jurământul făcut în calitate de medic.

La mulți ani, Doctore Dorel Săndesc!