La preumblare prin Muzeul Satului Transilvănean Orăștie

Astăzi e mai mult despre suflet despre liniștea ce ne lasă să pricepem și să percepem ce se petrece în jurul nostru, și despre cum putem construi din mărci locale brandul de țară. Despre schimbări mici într-una mare, și o plimbare din începutul de toamnă.

Vrem nu vrem zgomotul știrilor de tot felul accentuat de anul electoral prin care trecem devine din ce în ce mai pregnant. Sunt momente în care orașul, Orăștia în cazul meu, pare că scoate în relief tumultul. Burgul pare că vrea să se croiască în jurul mașinilor, al trecerilor de pietoni și al parcărilor, pare din ce în ce mai puțin desenat în jurul oamenilor. Așa că să luăm o pauză pentru a ne reaminti cine suntem. Să ne lăsăm timp pentru suflet și să nu le mai luăm zgomotul zilei în serios.

Am fost din nou deunăzi în satul de la intrarea în Orăștie, dinspre Deva, Muzeul Satului Transilvănean „Patrimonium” Orăștie. O liniște plăcută, de dincolo de fire, m-a învăluit. Dacă aș fi încercat să vorbesc, aș fi profanat tăcerea bunicii din poartă, ce stă și gândește la pruncii ei de departe ori la Isus și la nemurirea sufletului. Dulce tăcere ce nu te apasă, ci te Iasă liber să visezi. La cerul înstelat, la carul cu boi, la mirosul de fân. La icoana din spatele candelei ce te duce, în gând, la închinare. Și parcă auzi cum trosnesc oase bătrâne ce se-ndreaptă, auzi din pânză toarsă de mâini tremurânde șopote parcă venind ca un oftat. Imaginea unui sătean îmi răsări în minte, apoi, vederea unor case. Îmi venea s-adun un mănunchi mândru de flori, să le pun pe o prispă, într-o oală de lut.

A fost odată la o…, așa încep mai toate poveștile cu a fost odată și da, vremuirile se scurg. Cine poate opri timpul să nu-și vadă de treaba lui, mă curg și eu. Și de tot mă preling, fuior printre pietre, să las un semn al vremuirii mele. Vremuit-u-sor: „De toate scap, de fac ultimul pas,/Dar, dacă mor – iubirea-mi cui o las?”, se întreba Shakespeare.
Tomnatecă nebunie a simțurilor, feerică îmbinare de miresme, sunete și culori. Mirosea a început de toamnă aroma verde-amăruie de frunză, mușchi, pământ și ciuperci pe care o răspândesc dealurile împădurite de lângă Orăștie. Din apropiere se auzeau clopotele unei turme cu oi, lătrat de câini și răgete de măgăruși. Iar aprinsul soare din apus părea să arză tot necazul lumii.

Cineva făcea o claie, ca la munte, de printre care se zării Marius Zdrenghea, ce-l ce ne va fi ghid în preumblarea prin sat.
Prima impresie a vizitatorului ce are curiozitatea de a vedea de ce sunt acolo acele case vechi și biserica de la intrarea în Orăștie, dinspre Deva, este domnia unui peisaj rural, inspirat parcă din lucrări ale lui Nicolae Grigorescu. De ai interesul să întâlnești ceva rar și-ți lași imaginația liberă să zburde poți zări, cu ochii minții, livezile în pârg, grădini pline, ogoare arate ce-ți aduc aminte de acele câteva colțuri de lume veche, transilvăneană, care abia mai supraviețuiesc. Aștepți, parcă, să vină sătenii acasă și nimic nu-ți pare mai gustos acum decât o bucată de pită cu ceapă și slană, din lăuntru-ți auzi meseriași satului muncind. Din casa acoperită cu șindrilă îl vezi pe «maistoru’» tâmplar zăvorând o ușă, pe sub streașina bisericii de piatră aștepți să auzi glasuri jucăușe de prunci. Însă feeria trece și rămâne dominantă natura statică desprinsă parcă din pictura lui Stefan Luchian, dar nu staticul mișcării omenești ci împietrirea satului de altă dată.

Intrăm în „Casa preotului din Poiană”. Marius Zdrenghea descrie succint casa: „Casa preotului de la Poiana, jud. Alba a fost construită la în anul 1924 și transferat la Muzeul Satului în anul 2020 unde în prezent găzduiește hanul Muzeului. Prin materialele folosite și proporțiile echilibrate, casa preotului este reprezentativă pentru arhitectura comunitară ardeleană. Este construită din piatră și lemn iar fațada hanului se remarcă prin cele două prispe largi, cu stâlpi din lemn frumos ornamentați. Fiecare dintre cele trei niveluri avea în trecut o destinație diferită. Beciul era folosit pentru depozitarea alimentelor, la parter era bucătăria și sală de mese (se pot vedea rafturile cu uși în nișele zidurilor) iar la etaj se afla locuința preotului și o încăpere care putea găzdui diferite întruniri”, spune Marius.
Urcăm pe ulița satului spre „Biserica Ceru-Băcăinți”. Fost locaș de cult desacralizat și devenit școală. «Asociația „Patrimonium” achiziționează imobilul din comuna Ceru-Băcăinți, judeţul Alba, de la baciul Traian în vârsta de 92 de ani, care ne-a mărturisit ca această biserica foarte veche a fost transformată în școală iar apoi abandonată în perioada interbelică. Biserica este construită din piatra, are un turn-clopotniță, fiind compusă dintr-o navă scurtă și altar semicircular cu masa din piatra, a fost adusă și ridicată de asociația noastră în anul 2007, având hramul sfântului Ioan Botezătorul.», îmi zice în pridvorul bisericii ghidul nostru.
Domol, cu pași de om așezat ce-și drămăluiește fiece umblare și gândul, urcă spre noi Mircea Zdrenghea. Omul ce-mi zicea la prima întâlnire în satul de la marginea orașului: „Îmi este tare drag satul, chiar dacă nu m-am năsut la sat, la fel și un Muzeul al Satului. Prin urmare de ce nu. Îmi dorește a fi un spațiu în care să se regăsească vechiul sat transilvănean, cu case-locuință, biserica, ateliere tradiționale și o moară. Avem un patrimoniu tradițional al cărui sorginte se pierde în negura vremii, de ce să se risipească-n uitare?”. Sunt faini laolaltă tatăl și fiul ce trudesc la proiectul de conservare și restaurare a caselor tradiționale de lemn din cadrul Muzeului Satului Transilvănean. Lucru ce este nu doar: „o inițiativă de restaurare a unor clădiri, ci și un efort de păstrare a istoriei și tradițiilor noastre. Prin această inițiativă, Asociația „Patrimonium” Orăștie își propune să creeze o moștenire pentru generațiile viitoare și să contribuie la promovarea unui turism cultural și durabil în regiune”, precizează Mircea.

Coborâm tustrei pe uliță trecem, împărtășind planuri pe lângă case și fântână, niște măgăruși vorbesc în limba lor și noi întra noastră ajungând la „Moara cu apă” de pe Valea Bradului.
„A funcționat o lungă perioadă, fiind moștenire de familie mai multor generații de morari. Moara este completă fiind funcțională. Este uimitor să constați ce minuni tehnologice se puteau construi în urmă cu mai bine de 140 de ani și cu resurse atât de limitate. Apa învârte roata ce pune în mișcare pietrele de moară; boabele sunt zdrobite și făina, element alimentar de bază, se strânge în lada ce așteaptă primitoare la capătul mecanismului”, descrie Marius Zdrenghea.
Mergând agale privind exterioarele caselor, intrând în fiecare timpul se scurge ca firul de apă lină ce susură la izvor. Tatăl, Mircea, și fiul, Marius Zdrenghea, îmi spun despre planurile lor. Despre utilarea caselor și cum vor arăta despre ceea ce doresc ei să fie în viitorul apropiat acest loc. Trebuie să recunosc, rare ori se întâmplă să nu am cuvinte de răspuns, rare ori nu am nimic de adăugat, cu alte cuvinte sunt un gură mare la propriu. Ei bine la revederea caselor ce compun „Muzeul Satului Tradițional „Patrimonium” Orăștie-Turdaș” am rămas din nou mut. Sunt tot felul de gânduri, poate relativ naive, cum le-ar categorisi unii. Însă, în spatele lor sunt o serie de propuneri transformate în fapte curajoase.
Ziua se scurge și asfințitul ne zorește să părăsesc liniștea locului unde îngerii se joacă-n culori reîntorcându-mă la zgomotul știrilor de tot felul dar nu înaintea unui apus ce scaldă vremuirea lumii într-un roș aprins.
Dumneavoastră vă las plăcerea de a descoperi frumusețea locului vizitând Muzeul Satului Transilvănean de la Orăștie.

PS Pentru curioși am lăsat mai jos un mic album fotografic.