Lăcaș de cult din secolul XVII, ajuns ruină

Transilvania mustește de urmele înaintașilor, nu există o localitate din Ardeal care să nu aibă o legendă locală, o urmă a celor de dinainte, un vestigiu cu vechimea sutelor sau miilor de ani. Și nu se poate altcumva, dăinuim aci de milenii, viețuirea noastră o demonstrează, uneori, chiar fierul plugului ieșit la arat scoțând la lumină bucăți de istorie, cioburi de vase sau cahle, adevărate cărți de identitate.

Primele așezări omenești din Ținutul Hunedoarei datează încă din Paleolitic, în urmă cu zeci de mii de ani. Din Neolitic sunt numeroase urmele culturii „Starcevo-Criș”, cultură străveche, una din cele mai vechi culturi neolitice din Europa. Cultura „Turdaș” este reprezentată de cele mai întinse urme de locuire. Ca apoi la ceva vreme să vină epoca Dacă.
Toate aceste culturi au lăsat urme ca nicăieri în altă parte a lumii.
Orăștia este unul din cele mai vechi orașe din țară, fiind amplasat pe o vatră de străveche locuire milenară.
Prima atestare documentară datează din 1224, într-o diplomă a regelui maghiar Andrei al II-lea. Distrusă în marea invazie tătară din 1241, apoi devastată de turci în 1420, localitatea primește statutul de oraș (civitas) în 1433. Se dezvoltă ca centru meșteșugăresc apoi, începând cu secolul al XIX-lea, ca centru industrial.

Biserică de secol XVII

În partea sud-estică a burgului ce dă numele Munților Orăștiei, în triunghiul format din străzile Petru Maior, Popa Șapcă, Cojocarilor, se află ruinele vechii biserici Greco-Catolice, posibil să fi fost fostă primă bisericuță Ortodoxă din comuna Orăștie de la acea vreme. Ce știm sigur că în actul de Unire cu Biserica Romei, încheiat de Sfântul Sinod de la Alba Iulia din anul 1700, din 5 septembrie, se află subscris Adam, protopopul Orăștiei cu 25 de preoți.
Arheologul Gheorghe Petrov descrie detaliat în studiul „Un vechi cimitir românesc la fosta biserică greco-catolică din Orăştie” următoarele:
«Într-un vechi cartier al oraşului Orăştie, într-o zonă de case situată la sud-est de cetate, peste râul Grădiştei şi în stânga drumului care iese spre Costeşti, pe actuala stradă Petru Maior, se află un vechi cimitir care a funcţionat până târziu, după cel de-al doilea război mondial într-o margine a cimitirului, se află ruina fostei biserici greco-catolice a oraşului. Ea purta hramul Sf. Nicolae şi a funcţionat ca lăcaş de cult până în anul 1946, când a fost dezafectată odată cu darea în folosinţă a unei noi biserici unite, ridicată undeva mai aproape de centrul oraşului, pe actuală stradă Gheorghe Lazăr. Rămasă în părăsire şi fiind construită din cărămidă, odată cu trecerea timpului, oamenii locului au demolat-o aproape în întregime, refolosind materialele de construcţie recuperate la alte întrebuinţări. Astăzi se află în picioare doar altarul, corpul navei fiind dispărut în întregime. Denivelările terenului lăsau însă să se întrevadă traiectul celorlalte ziduri care astăzi nu mai sunt la suprafaţa solului, putându-se astfel remarca întregul plan al fostei biserici.
Ştim că în evul mediu, românilor le fusese interzisă aşezarea în zonele centrale ale oraşelor, ei fiind cel mult acceptaţi şi toleraţi să locuiască la periferiile acestora. Cu toate că şi românilor din Orăştie Ie-a fost barată calea să se aşeze în oraş(1), într-un verdict dat la 1574, într-un proces „intentat de către românii de la Orăştie, contra judelui local”, se stabilise obligaţiile „românilor de la Orăştie”. Ei vor beneficia, printre altele, şi de dreptul construirii unei biserici de piatră, clădită cu ajutorul negustorilor macedo-români stabiliţi în oraş . Acea biserică ortodoxă, – situată la momentul edificării, în suburbia inferioară a oraşului(2) – există şi astăzi, dar într-o formă modificată şi amplificată, faţă de construcţia iniţială(3).
O altă biserică românească a existat pe teritoriul oraşului, în suburbia superioară, şi acesta reprezintă unul dintre subiectele propuse pentru aceste pagini. Primele informaţii documentare care se referă la o biserică situată în această zonă, le aflăm din Conscripţia episcopului Klein, din anul 1733, unde se vorbeşte de o parohie veche (atunci greco-catolică), cu 214 credincioşi români şi cu trei preoţi(4). După statistica românilor din Ardeal, făcută de comisia condusă de către generalul Adolf Bucow, în perioada 1760-1762, rezulta că în suburbia superioară din Orăştie era o biserică unită la care slujea un singur preot, în parohie fiind înregistrate un număr de 13 familii de credincioşi(5). Se afirmă că în 1742 unirea cu biserica Romei s-ar fi consolidat prin întoarcerea familiei preoţeşti Oprea Pop Ilieş şi a lui Pavel Socaclu, la stăruinţa cărora s-a început construirea unei noi biserici. Dintr-o altă informaţie documentară, aflăm că în anul 1810, arzând biserica cea veche (probabil cea edificată începând cu anul 1742), s-a construit, prin efortul lui Popa loan Ilieş, o altă biserică. Acest nou edificiu a fost prevăzut de la început cu o boltă de cărămidă peste încăperea altarului, care apoi, în 1817, a fost extinsă şi peste nava bisericii. Este interesant de ştiut că pentru susţinerea acestui efort constructiv, însuşi împăratul Francisc I a contribuit personal cu o sumă de 160 de florini(6).
Nu putem şti sigur dacă construcţia ridicată începând cu anul 1742 a fost o biserică de lemn sau de zid. Oricum aceea a ars în anul 1810, după care, fie pe acelaşi amplasament sau în apropierea construcţiei distruse de foc, s-a edificat o altă biserică din piatră şi cărămidă. Informaţii documentare despre o biserică românească mai veche de anul 1700, care să fi fost situată în suburbia superioară sau, mai precis, în zona actualului cimitir, nu avem.»
Marius Bîrlianu, scria în „Biserica greco-catolică din Scaunul Orăștiei între 1867-1914”:
«În partea sud-estică a burgului ce dă numele Munților Orăștiei, în triunghiul format din străzile Petru Maior, Popa Șapcă Cojocarilor, se află ruinele vechii biserici Greco-Catolice, posibil să fi fost fostă primă bisericuță Ortodoxă din comuna Orăștie de la acea vreme.
Biserica din Orăștie a fost edificată în anul 1742 de către preotul Oprea Pop Ilieș și Pavel Socaci, la stăruința cărora s-a donat și grădina de lângă biserică. În anul 1810 arzând biserica cea veche, s-a zidit altă biserică prin parohul Ioan Papp Ilieș, lucrările încheindu-se în 1817, la ele contribuind financiar și împăratul Ferdinand cu 160 de florini. În același timp s-a câștigat și porțiune canonică, în ciuda opoziției sașilor din oraș. Noua biserică avea hramul „Sf. Nicolae”. În decursul timpului, biserica a suferit mai multe reparații, dar a ajuns șubredă și necorespunzătoare. Începând cu protopopul Valeriu Traian Frențiu, pe care episcopul Vasile Hossu l-a îndemnat să ia „măsurile corespunzătoare pentru ca acolo să se zidească, cu timpul, biserică și casă parohială corespunzătoare”, demersurile pentru edificarea unui nou lăcaș de cult s-au amplificat, fiind finalizate de către protopopul Ioan I. Jenea(7).»
Nu putem şti sigur dacă construcţia ridicată începând cu anul 1742 a fost o biserică de lemn sau de zid. Oricum aceea a ars în anul 1810, după care, fie pe acelaşi amplasament sau în apropierea construcţiei distruse de foc, s-a edificat o altă biserică din piatră şi cărămidă. Informaţii documentare despre o biserică românească mai veche de anul 1700, care să fi fost situată în suburbia superioară sau, mai precis, în zona actualului cimitir, nu avem(8).
După incendiu din 1810, preotul Popa Ioan Ilieș, edifică o nouă biserică, boltită cu piatră peste altar. Se primește și o donație imperială de 160 de florini și cu această donație este extinsă bolta peste nava bisericii după șapte ani de la construcția ei, anul 1817. Tot în această perioadă este câștigată și o porțiune canonică contra voinței sașilor. în anul 1834 biserica este consacrată de către Episcopul Ioan Lemeny.
«În urma cercetărilor arheologice s-a putut stabili cu precizie planul fostei biserici demolate. Lungimea bisericii, de-a lungul axei est-vest, măsurată pe exteriorul zidurilor, este de 17 m, lăţimea la vest fiind de 6,80 m, iar la est, pe traseul zidului tâmplei, de 6,60 m. Altarul bisericii, care se mai păstrează şi astăzi în picioare, este nedecroşat şi are o formă heptagonală, la vest fiind închis de zidul tâmplei. Acesta din urmă era prevăzut cu trei deschideri pentru uşile de acces în altar. Corpul navei este uşor dezaxat, înspre nord-vest, în raport cu axa altarului.
Construită în întregime din cărămidă, pe o fundaţie din piatră de râu, legată cu mortar, biserica a fost prevăzută cu patru perechi de pilaştri din cărămidă, adosaţi pe interiorul zidurilor de nord şi de sud ale navei. Aceşti pilaştrii(9), dispuşi la intervale aproximativ egale, aveau rolul de a susţine patru arce dublouri, care întăreau probabil o boltă semicilindrică, care acoperea spaţiul navei. Intrarea în biserică se afla pe latura vestică, iar în zidurile de nord şi de sud ale navei se aflau practicate şase deschideri pentru ferestre (câte trei pe fiecare latură), dispuse fiecare în spaţiul dintre doi pilaştrii . Alte trei ferestre se aflau dispuse pe trei dintre laturile altarului. Un mic zid de flindaţie, din piatră de râu, aflat la o distanţă de şapte metri spre vest de zidul tâmplei, separa corpul navei într-un naos şi pronaos. Urmele unei bârne de lemn aflate la partea superioară a acestei fundaţii, dovedeşte faptul că separaţia navei a fost făcută printr-o structură de lemn. în exteriorul bisericii a funcţionat un pava] din piatră de râu, nelegată cu mortar, sesizat în săpătură doar în sectorul de sud-vest. Probabil că el înconjurase întreaga clădire.
Din punct de vedere arheologic, biserica nu prezintă un interes deosebit. Ea a fost construită, după cum am arătat, în intervalul 1810-1817, lucru deplin confirmat, de altfel, şi pe cale arheologică. Făcând abstracţie de zidurile şi fundaţiile bisericii moderne, interesante sunt însă mormintele descoperite, care, după cum s-a observat, nu au nici un fel de legătură cu edificiul amplasat, mult mai târziu, peste ele. Au fost dezvelite şi cercetate un număr de 25 de morminte, câteva dintre ele fiind, mai mult sau mai puţin, deranjate în timpul săpării şanţurilor pentru fundaţiile bisericii, altele fiind parţial suprapuse de către aceleaşi fundaţii.
Cuiele şi resturile de lemn putrezit, sesizate la mai toate mormintele, – mai puţin la cele care au fost în întregime deranjate, – a dovedit faptul că defuncţii au fost înmormântaţi în sicrie de lemn. Inventarul funerar descoperit este destul de modest, la multe morminte lipsind cu desăvârşire.
Prin strădania preotului și prin bunăvoința credincioșilor s-a dobândit pentru parohie două loturi de pământ pentru semănat, s-a făcut o școală iar pentru învățător s-a dobândit o parcelă de pământ pe care acesta să o folosească.»(10)
Hramul
«Știm că hramul fostei biserici greco-catolice a fost Sf. Nicolae. Acest hram este pomenit pentru prima dată la 1522, într-un act testamentar lăsat de către Ştefan Olahus, tatăl umanistului Nicolae Olahus, care, între anii 1504-1520, a fost judele regesc al Orăştiei(11). El îşi manifesta dorinţa de a fi îngropat după moarte, în biserica care atunci purta acest hram(12). Nici o altă biserică medievală de pe teritoriul oraşului nu are astăzi acest hram. Biserica reformată din cetate, care până în secolul al XVI-lea, a fost catolică, avea hramul Sf. Ambrozie, iar biserica Mănăstirii franciscane, pe acela al Sf. Elisabeta. Este cunoscut însă faptul că, în anumite cazuri, hramul unei biserici se poate modifica în timp. Totodată, la o biserică, hramul se poate transmite de la o construcție care, din anumite motive, a fost distrusă sau părăsită, la o alta care, fie pe acelaşi amplasament sau în altă parte, a înlocuit-o. Evoluţia hramurilor este un indicator pentru refaceri radicale, reluări după perioade de întrerupere în funcţionare ori alte evenimente deosebite. Din păcate, în literatura de specialitate nu dispunem de nici un fel de studii de referinţă privitoare la frecvenţa, răspândirea şi posibila cronologie a hramurilor de biserici.»(13)
Deci Hramul bisericii este Sf. Nicolae, patronul spiritual al Orăștiei, hram avut și de către Biserica Romano-Catolică din cetatea Orăștiei, până în veacul al XVI-lea.
Activitatea parohiei se desfășură conform acelor vremuri nefiindu-le ușor preoților, având în vedere că numărul de credincioși nu a fost niciodată mare. Pentru a putea întreține biserica se făceau multe demersuri și activități culturale pentru strângere de fonduri.
În ultimii ani, biserica a fost complet devastată. Bucăți din ziduri au fost dărâmate, s-au furat cărămizi și țiglele de pe acoperișuri. Există urme care arată că în fostul Altar desacralizat au intrat cai, oi și vaci. Nici cimitirul de lângă biserică nu a fost cruțat, aici au fost răsturnate crucile ce însemnau mormintele multor oameni de seamă din Orăștie: avocați, preoți, protopopi.
În loc de epilog
Ne-am obișnuit să trecem zilnic pe lângă ziduri măcinate ca niște dinți mâncați de carii. Nici mai vedem, nici nu ne mai mirăm, nici nu ne mai pasă. Am fost martori neputincioși timp de zeci de ani, când multe dintre fortificațiile și castelele României au servit drept sedii CAP. Suntem martori complici din ’90 încoace, de când sub ochii noștri aceste clădiri sunt cu totul devastate. Cred că degradarea și vandalizarea continuă se explică și prin faptul că la nivelul comunităților locale, de când majoritatea acestor lăcașuri și-au pierdut funcția inițială, aceste monumente nu mai sunt percepute drept valori de patrimoniu. Sunt doar niște ruine abandonate, foste grajduri, mormane de moloz. Nu mai sunt nici ale lui Dumnezeu, nici ale statului, nici ale românilor. Au devenit ale nimănui!
Mă întreb ce pot face eu, ce pot schimba și cum nu pot face legi mă rezum la scris. Însă doare amarnic de tare neputința, amarnic de tare doare!

(1)A. Amlacher, Urkundenbuch zur Geschichte der Stadt des Stuhkes Broos bis zum Ubergang Siebenburgens unter Erbfursten aus dem Hause Osterreich. Sibiu, 1879, doc.nr.160; I.IIiescu, T.Istrate, Orăştie – 750 de ani. Deva, 1974, p.66, 79.

(2)Prin „suburbie inferioară: înţelegem unul dintre cartierele mărginaşe ale oraşului, unde în evul mediu şi epocile următoare, locuia o parte din populaţia românească. Tot o zonă periferică, locuită de către români, era şi “suburbia superioară”, ambele numite aşa după poziţionarea lor în teren, în raport cu cursurile de apă (Grădiştea şi Sibişelul) care străbat teritoriul oraşului.

(3)Informaţii despre biserica cu hramul „Adormirii Maicii Domnului” din Orăştie, vezi la M.Munteanu, Biserica veche ortodoxă din Orăştie, în MB, XII, nr. 1 -4, 1962, p.92-96; M.Porumb, inscripţii inedite de ia Orăştie, în ActaMN, 31 / II, 1994, p.275-277.

(4)N.Togan, Statistica românilor din Transilvania fn 1733, în Transilvania, XXiX, 1898, p.204.

(5)Ciobanu, Statistica românilor ardeleni din ani! 1760-1762, în AHN.Cluj, III, 1924-1925, p.698.

(6)ibidem. Seria cronologică cunoscută, a preoţilor care au slujit în bisericile* acestei parohii româneşti, începe cu anul 1700, când îl avem nominalizat pe preotul Adam.

(7)Marius Bîrlianu, Biserica greco-catolică din Scaunul Orăștiei între 1867-1914, Sargeția nr. XXXV-XXXVI, 2007-2008, pag. 472-473

(8)Şematism istoric. Lugoj, 1903, p.389.

(9)Aceste detalii constructive sunt cunoscute dlntr-o fotografie a bisericii, făcută căndva înainte de ultimul război mondial.

(10)Gheorghe Petrov descrie detaliat în studiul „Un vechi cimitir românesc la fosta biserică greco-catolică din Orăştie”

(11)ibidem. Seria cronologică cunoscută, a preoţilor care au slujit în bisericile acestei parohii româneşti, începe cu anul 1700, când îl avem nominalizat pe preotul Adam.

(12)Şt.Bezdechi, Familia lui Nicolae Olahus, în AIIN.Cluj V, 1928-1930, p.74-78.

(13)Gheorghe Petrov descrie detaliat în studiul „Un vechi cimitir românesc la fosta biserică greco-catolică din Orăştie”