Liviu Lăzărescu: Mărtinești, vechiul meu sat transilvan

Dis de dimineață mă gândeam la o nouă scriere scurtă despre zona Orăștiei, din fericire pentru mine Maestrul Liviu Lăzărescu îmi transmisese un scurt fragment din cartea domnie sale „Mărtinești, vechiul meu sat transilvan”. Așa că am plăcerea de a vă lăsa în plăcuta companie a textului primit. Lectură plăcută!

„… Era demult, dinainte ca destinele istoriei să aducă de la Soare-răsare uraganul care avea să spulbere satul românesc tradițional, purtătorul prin vreme al duhului străvechii noastre nații.

La târgul de vite de la Orăștie ai mei mergeau rar, cu „căruțul” nostru cinaș tras de Lunaia și de Rujana – ducând fie un vițel ori o altă vită mai bătrâioară, ca să-și aducă vreun purcel, poate o vacă cu lapte.

Soarele da să răsară, lumea era încă plină de argintul nopții. Bunul meu sta pe ceglăul pus de-a curmezișul, Buna și cu mine în fânul din spate, lângă speea cu oalele de lapte, cu zămătișa și untul pus pe câte o viță de vie pentru cocoane, că la sat nu-s bani și la casă nu se putea fără petrol, și ghiufe, și zăhar… O luam „pe sub pădure”, prin lunca Turmașului, ca să le fie vitelor mai moale la picioare și când intram în șosea, pe la „Fabrică”, apărea pădurea de brazi – făcusem șapte kilometri, eram la Orăștie.

Orăștia, „Orașul” cum îi ziceau ai mei, avea parcă o taină a lui, cu anume case „domnești” fățoase, cu așezare aparte, vechime și povești. Moșu mergea pe lângă vite, alte care și oameni veneau din urmă și în aer plutea ceva ca un început.

Coboram odată cu drumul, depășind catedrala, centrul, spitalul, prăvălia lui Vulcu și ne opream dincolo de râul mărginit de sălcii plângătoare și de aluni, pe o pajiște dreaptă unde se țineau târgurile. Lume multă la orice oră ajungeai. Într-o parte câteva tarabe, după care te cuprindea amestecătura de care, vite desjugate, porci, viței, oi, capre și iar vite, juninci, vițelandri, scroafe cu purcei, și iar vite, mugete, guițaturi, mirosuri amestecate, larmă.

Oamenii îmbrăcați în portul lor alb cu negru străvechi se foiau, cercetau vitele cu ochii după vreo hibă, mai dădeau câteva ocoluri, comparau, își scărpinau creștetul, se întorceau, pipăiau, mai spuneau o vorbă, un preț, așa într-o doară. Ca să mai scadă câte un bănuț ori să mai câștige unul; că la sat…!

Soarele suia la nămiezi, era ceasul mesei și unii mâncau lângă car ce-și aduseseră în straiță, alții, veniți cu copii, îi îmbiau cu jimble calde, cu o portocală, cu un covrig. Cutare grup „se omenea” cu câte o bere la „botul calului”, alții vorbeau aprins și plecau să bea adălmașul la vreun făgădău. Mirosea a măietec și a caltaboș fript, a virșli pipărați, făcuți cu carne de capră, a fum de la cărneturile fripte, a oameni mulți, a vite și a balegă dulceagă. Zăpușeală, sudoare, forfotă. O lume și un dute-vino fără istov.

Ai mei îmi cumpărau turtă dulce cu oglindă, ca de „puiu târgului” și osteniți ne pregăteam de plecare. Împrejur toate alunecau, lângă noi un punct sigur: Tata-bătrân, modelul meu de viață”.