”Cosînzeana” a fost o revistă literară ilustrată întemeiată de Sebastian Bornemisa, în calitate de proprietar și editor, care a apărut în două etape: 15 octombrie 1911 – 12 februarie 1915 la Orăștie și 1 ianuarie 1922 – 12 februarie 1928 la Cluj. Revista a avut inițial o apariție bilunară, iar din ianuarie 1912 o apariție săptămânală.
Redactorul-șef, Sebastian Bornemisa, a strâns în jurul său nume de prestigiu ale culturii naționale, preocupat fiind atât de conținutul publicației, cât și de aspectul său estetic. În decursul celor cinci ani de apariție, este evidentă evoluția sa sub aspect grafic, începând cu realizarea copertelor, cu diversitatea ornamentală și calitatea materialului ilustrativ.
Printre colaboratorii de seamă ai revistei s-au numărat Ion Agârbiceanu, Aron Cotruș, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Zaharia Bîrsan, Alexandru Ciura, Aurel Zegreanu, etc.
Mai jos am selectat pentru cititorii Cotidianul câteva texte din Revista Ilustrată ”Cosînzeana” numerele 23-24 din 25 decembrie 1925, anul 9. Lectură plăcută!
De Crăciun
de Sabin G. Truția
Peste lumea cufundată în tăcere noaptea își țese nepăsătoare vălul întunecos. Vântul iernii adie rece. De sus neaua își cerne deasă fulgii ușori. E seara de Crăciun… în odaia scundă focuri de vreascuri pâlpâie obosit, tremurându-și lumina gălbuie.
Și cum stau așa tăcut, gândul fugar mă poartă departe, la satul ascuns sub geana pădurilor de fagi. Din noianul vremilor apuse desprind un zâmbet senin: e zâmbetul mamei. Cu sufletul cuprins de o tristețe plăcută retrăiesc o clipă din serile de Crăciun ale copilăriei … în cerdacul casei bătrâne străjuită de tei se aude sunet de clopoței … copii cu stele și irozi își cântă răgușiți de frig colinda tremurătoare. Mama le-mparte pe rând bănuți și cozonac. Bunicul zâmbește mulțumit de sub albeața mustăților și-și netezește barba mătăsoasă.
În casă e cald. Focul din sobă pâlpâie prietenos. Lipit de genunchii bunicului privesc mirat la păpușile jucate de irozi… din odaia vecinului se aude un glas încet de chemare.
A venit îngerul, puiule – îmi șoptește bunicul luându-mă de mână.
Fac câțiva pași și mă opresc înmărmurit… pomul strălucitor de podoabe își tremură luminițele colorate. Privesc în jur uluit… și în timp ce inima îmi palpită, din pieptul fraged izbucnește un râs argintiu. E râsul copilului fericit…
Bunicul și mama zâmbesc printre lacrimi. Tata se apropie dinspre pom și, ridicându-mă în brațe, mă sărută pe obrajii îmbujorați de bucurie. În cuibul cald e atâta fericire… colindătorii curg mereu și eu uitat la jocurile mele adorm într-un târziu alături de călăreții de plumb risipiți pe covorul moale. Mă simt ridicat încet și dus în așternut. Copilărie… copilărie…
Bunicul își doarme demult somnul de veci în cimitirul din marginea satului și-n părul buclat al copilului de odinioară firele argintii sporesc mereu. Tu, tată drag, în seara asta de Crăciun stai poate trist citindu-ți moliftele cu glas domol în timp ce lacrimi calde ți se preling de-a lungul bărbii cărunte. Tu, mamă blândă, de ce asculți îngândurată geamătul vântului și de ce îți duci năframa la ochi? Pare că simt că vă gândiți la mine… și cum stau așa cu gândul dus departe, în seara asta de Crăciun mă cuprinde pe nesimțite un dor nespus. Departe, tot mai departe copilăria… oh, amintirile! … florile dalbe… florile dalbe…
Visul păstorilor
de Alexandru Ciura
În noaptea aceea frigul mai contenise și păstorii dormeau pe așternuturile lor sărace. Numai unul bătrân sta de veghe, ascultând behăitul slăbit al turmelor și lătratul, tot mai domol, al câinilor. Stelele clipeau tot mai stins, prin vălul de ceață ce plutea deasupra Betleemului adormit. Bătrânul le zărea cum se sting, una după alta, și simțea cum sufletul lui întinerit se ridică în slavă ca un copil zburdalnic. Cuvinte din cărțile sfinte îi răsăreau în minte, cu Mesia care avea să vină cu împărăția Lui, când va fi o turmă și un păstor de la margini până la margini și până la capătul pământului…
Pe când se legăna bătrânul în aceste viziuni ale proorocilor, iată s-a făcut o lumină mare. O stea minunată s-a ivit pe cer și strălucirea ei răzbătea prin vălul de ceață. Bătrânul nu mai avea nicio îndoială: sosise plinirea vremii.
Se ridică din așternut, luă un mielușel și porni în goană pe coasta dealului. În drum îngerul Domnului îl întâmpină în straie de păstor. Dar fața îngerului era strălucitoare ca zăpada și sub glugă aripile albe i se zbăteau ca doi pui de turturea.
– Unde mergi, bătrânule, cu mielușelul?
– Îl duc Celui ce S-a născut, căci am văzut steaua oprindu-se deasupra locașului, cum au spus proorocii.
– Du-te, și pe când te vei înapoia, trezește păstorii, căci Domnul m-a trimis să le vestesc în somn vestea cea minunată.
Și îngerul Domnului trecu pe la stâna păstorilor, atinse cu aripa lui genele celor adormiți ca să viseze un vis minunat.
Când bătrânul păstor ajunse la locul unde se oprise steaua întâlni pe cei trei crai de la răsărit care veniseră să se închine Celui nou născut, aducându-i daruri: aur, tămâie și smirnă.
Păstorii, peste ale căror gene trecuse aripa fermecată a îngerului, avură un vis minunat. Se făcea că un crai nou se născuse într-un loc umil și îngerii Domnului îl străjuiau cu mărire mare. Și El, ridicându-se din ieslea umilă în care s-a născut s-a urcat pe tronul măririi glăsuind ca un împărat al împăraților:
Să nu se tulbure sufletul vostru! Iubiți-vă unul pe altul, căci toți sunteți fiii aceluiași Părinte. Faceți bine și cu cei ce vă urăsc ca să se știe că ucenicii mei sunteți. Nu fiți fățarnici și nu vă îngâmfați, căci Tatăl care m-a trimis cunoaște și gândurile voastre cele mai ascunse! Adevăr zic vouă, că toți oamenii sunt frați în fața Părintelui meu și își vor lua răsplata după binele sau răul ce l-au săvârșit în viață!
Când bătrânul ajunse iar la păstori avea un zâmbet cum nu mai avusese în viață. În jurul pletelor lui cărunte stăruia o rază din strălucirea pruncului dumnezeiesc.
– Treziți-vă! – spuse el cu blândețe și păstorii se ridicară din așternuturile lor.
Și în clipa când ei se ridicară bătrânul rosti cu glas de prooroc:
– Fericiți cei curați cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu!
Lacrimi se fericire se prelingeau pe fața lui brăzdată de vremuri și raza strălucitoare stăruia și mai mult în jurul pletelor lui cărunte. Și nemaiputându-și stăpâni lacrimile de fericire, le spuse păstorilor:
– Luați mielușeii cei mai frumoși; mergeți cu ei și vă închinați Lui!
Atunci s-au deschis cerurile și îngerii coborându-se din slavă vesteau celor cu inimă curată mărire lui Dumnezeu și pace oamenilor de bună învoire.
Fotografii Atelier fotografic Adolf Schuller, circa 1910; Pânzele maestrului Liviu Lăzărescu „Nașterea la Mărtinești” și „Târg la Vărmaga”
Povestiri publicate în revista Cosînzeana, Cluj, 25 decembrie 1925.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.