O imagistică desprinsă din pulberea cotidianului și autocontemplării ce trădează voluptate și constante inserții melancolice adie în poezia Luizei Cala din „umbra măslinului” (Rocart, 2024).
Poezia unor neliniști sufletești bine temperate într-o autodefinire și căutare a propriei identități și-a ales drept simbol existențial, măslinul, un fel de axă a devenirii și purificării, darul, puterea ori poate blestemul inefabilului, conștiința înfrigurată a marilor trăiri…
Să fie oare acesta convertirea la un dincolo ce așteaptă, focul viu al luminii transpus în artă?
Din acest revelatium, nedatorându-se decât memoriei înseși: „ aș fi dormit pe data/ dacă măslinul nu ar fi început/poveștile uitate care m-au compus/ seva măslinului/ mi-a pătruns prin tălpi/ s-a furișat prin vene/ artere/ capilare”. Un astfel de leitmotiv, ca să devină alchimie nouă, e ca și un apetit pentru decantarea experiențelor, nesilit de nimeni, mai ales prin contur și culoare…
În linia discursului, cutremurat în adâncuri – din cât este cu putință – se desfășoară toată această oglindire neguroasă a panseului poematic, un veritabil ritual în ermitajul său:
„Când mă privesc în oglindă/ văd o panteră neagră/ arcuită adânc/ la pândă/ mereu la pândă”.
Nu din niște lumi care nu există, este destul de limpede că trăirile profunde se transformă în vers, într-un discurs foarte rar apăsător, fără a fi facil; undele unei tristeți se propagă, nu se opresc aici – între extremele unui echilibru compus cromatic. La această umbră a măslinului apar punctate câteva motive esențiale: o autentică nevoie de suferință („ O pată este o pată/ sânge/ nectar/ smoală/trei pete două aripi/ fluturele snob/petele cu aripi/ se așază/ pe gulerul alb/prea scrobit/ petele tremură simultan/ soluția de pete/dizolvă aripile/ nu-i nimic/ se poartă/ măslinul păstrează/ amprenta aripilor/ în arhivă”); căutarea/ constatarea propriei identități („Sunt/ o hoață / de gânduri/ zâmbet discret/ potrivnic golului lăsat de erupții/ despuiat de intersecții/ gândul tău/ ostenit/ se înmănunchează/ în mâna mea nesătulă/ fericit/ liniștit/ știi că eu sunt/ acea cleptomană”) o anumită restituire/ celebrare a emoției primordial („între mine și măslini/ este ca/ între mine și mare/ imagini vălurite/ ca între mine și fluturi/ sălașul iubirilor toate/ între mine și adâncuri/ dor uscat/ între mine și tine/ destinul”).
Implicarea eului liric pentru a da imaginea de ansamblu a ideii că zguduirea lăuntrică a lumii – această antecameră esențială a emoției cosmice – este semnul că prezența poetului e un pariu câștigat, garanția înrudirii de substanță, esența confesiunii ca atare… De unde, Luiza Cala , cu semnalmentele frumuseții sensibile, ba chiar cu terificul secret al meridianelor vii sau abstracte, extrage temeiurile apropierii și singurătății, incertitudinii și speranței ca o suspensie a timpului sustras istoriei:
„Din fiecare fir de păr al meu
creșteau ventuze
se prindeau de cer
pielea se întindea dureros
oasele picioarelor
ieșiseră din piele
se înfigeau în pământ
pentru un timp
apoi erau trase spre cer
brațele măslinului
îmi văzuseră inima descoperită
sângerând spre cer
măslinul
mă aducea înapoi
îmi suprapunea toate corpurile
în sinele meu profund ”
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.