Meandrele zborului

Prin pulberea moale a lumii, geometria mișcării – ceea ce este la urma urmei o ficțiune ca oricare alta – e prăvălirea simțului, a văzului, ca un zar, răspunzând parcă unei chemări erotice a materiei.

Senzația originară a genezei capătă glas, devine o componentă fundamentală a creației – e aproape o curățire , o reacție alchimică în lanț a ochiului sacru al sensibilității, cheia unui nod: un fior ascuns mai ușor de acceptat decât premisa inconștienței.

Artist plastic consacrat, doctor în filozofie, Ioan Marchiș, „ Tătuca”, așa cum este alintat de apropiații săi, provine din Maramureșul magic al bisericilor și porților monumentale de lemn iradiind o vulnerabilă sensibilitate în idealitatea memoriei, un veritabil ținut al începuturilor imuabile – o stare de spirit cu totul frumoasă, un fel de destin. Volumul său de poeme, ”Armata de teracotă”, subintitulat „crochiuri” (Ed. Cromatica, Baia Mare – 2021) impresionează mai ales prin capacitatea transcrierii afective a unor trăiri ce implică ideea unei înalte evoluții existențiale, arhitectură densă a unei posibile condiții umane dar și aparența mimetică, strict temporală a formelor încă vii, nedenaturate ale tendinței și conștiinței – imprevizibilitatea unei previziuni implacabile.

Iconicitatea ce se trădează în crochiuri de sensibile nuanțe, oglinda – oglinjoară ce stimulează rememorarea, invertirea memoriei ca sens alternativ dar nu numai:

”Sunt trenul de noapte din care coboară mereu personaje străine de mine în gări și locuri cunoscute. Se desfac din mine ca și cojile de ceapă și se rostogolesc într-o existență copiată de aerul din jur, ca și cum m-ar părăsi amprentele și ar călători în trecut… În mine însumi mă scufund din ce în ce mai mic, din ce în ce mai adânc. Din mine însumi ies, din ce în ce mai mare, din ce în ce mai  înalt. În fiecare secundă cineva din mine mă părăsește, cineva care nu sunt eu, se descojește de mine. O întreb pe mama cum e cu armata asta care se desface din mine, care îmi străpunge pielea obrazului, pieptul, coastele, inima, care năpârlește din mine. Mă uit la fețele lor pierdute, preocupate de viața mea trecută, soldații mei consumându-mi amintirile, gândurile, iubirea. ”

Aici se regăsesc atât urmele apusului cât și cele ale răsăritului, ca proces de cunoaștere, retina convexă a sufletului – asocierile și disocierile pe care le generează eul la procesul marilor metamorfoze. Această stare a conștiinței controlează edificiile efemerului, proiectarea acestora pe ecranul metafizicului se propagă ca o irevocabilă necesitate, ea intervine cu îndurerată liniște.

Nostalgia imaculării, mai exact spus, un anarhic simț al nespusului și nesupusului, vine totuși să conserve acest instinct ancestral ce schimbă des aparentul, palida trepidanţă , în sine și pentru sine. Or, în acest caz, timpurile și spațiile se suprapun, întemeiază revendicările unor traume ontologice, mulate pe structura intima a ființei, aceea patrie tandră împotriva căreia nu există nici o șansă de victorie:

„Trupul meu nu-I al meu/ Simt că e al altcuiva de departe/ Al cuiva care va veni după el într-o zi/ Iar eu voi rămâne singur/ Agățat de sufletul meu/ Ca de o scară/ Ca un melc adâncit în cochilia lui/ Galopând geometric/ Înspre înăuntru/ Și înspre înafară/ Căci tot mai des/ Mâinile mele îngrijorător de vii/ Sunt mâinile mamei mele/ Așezate cuminte pe piept/ Sub iarbă ”.

Scoasă la lumină, armata de teracotă  înveșmântează echilibrul ființei cu cele mai simple nuanțe până la cele mai intense vibrații, e filtrul și clarobscurul ce dilată revelația între durere și fervoare, marea, vitala experiență. Dislocările acestea succesive, posibilitatea de a exprima imponderabilul, ca strat de ansamblu al vieții; între ele există un anumit sacrificiu de concret și abstract, lăsând deschise , într-un capăt, culoarele formei cele mai absolute a sacrului, dezirabil, purificator. Nu se relevă ușor, poezia e un balans între limbajul șuierat al cuvântului și cel arhetipal al semnelor, cu toate că poate părea puțin ciudat, acesta este procesul îmbogățirii zăcământului, reducerea la esențe – virtual nelimitată și asumată.  Destinul lichefiat în pânza visului profetic, moment al insinuării, pielița străvezie a oglinzii, nici mai mult nici mai puțin, marea călătoriei îndărăt:

„Seve de oțel se strecoară prin frunze/ Mercurul izvoarelor înflorește-n fântînă/ Doar inima mea din carne albastră/ Mereu mai subțire mai fluidă/ Se spulberă peste aripi de fluturi/ Fragila mea inimă de ceară/ O cupolă de iarbă peste harta/ Însângeratului meu trup”.

Odată trăit, momentul nu retardează marea viziune; pseudo – temporalitatea depozitează zestrea iradiantă a formei, este starea de spirit condusă la încordarea paroxistică care își percepe singurătatea nocivă, abrevierea traseului hipnotic pe macadamul unui lung pelerinaj, spre soarele apune al axului cosmic – o debarasare de impurități și imunități:

„Lacomi de viață poeții mor/ Nebunește/ Luându-și pe umeri/ Pielea năpârlită a șerpilor/ Ca niște timbre se lipesc/ Pașii lor/ De mantaua de gala a reginei/ Noaptea se ridică la lumină/ Ca meduzele străvezii ale mării/ Își poartă vagoneții lor de sare/ Prin galeriile fosforescente/  Ale umbrei/ Ei mor ștergându-și/ Cu grijă/ Urmele pașilor/ Ce mai pâlpâie încă/ Pe cer ”

Pentru că este legat de artă, exodul ce trădează o disperare calmă, aerat  de cel mai legitim și transparent sentiment al reflexibilității ardente. Instinctul ce-și refuză travestiurile, câtă libertate este, atâta fascinație este… La această învăluire, un nou spațiu al omenescului. Ca formă de reconstituire, ce este destăinuită, are puterea zborului și știința neantizării. Încetul cu încetul, tăcuta armată de teracotă se animă, ia locul, poate și orgolioasă, unei eternități măsluite la jocul de tarot al memoriei. Un orizont al mișcării și repausului ca pretext al absorbirii și izbăvirii, în aerul rarefiat al abisului existenţial:

„Nimic de simțit/ Totul de spus/ Totul de scris/ Totul e scris/ Și Nimicul coboară/ Ca o umbra rece/ În palma Creatorului”.

Acest tragic, în pragul încremenirii,  rămâne implicit un fior inefabil al volumului ce se sustrage oricărei relativizări.