MiGratia

Lucrez de ceva ani la un roman care are ca temă consecințele strămutării, a migrării. Este o ficțiune, desigur, dar înglobează 300 de interviuri pe care le-am luat, în decursul timpului, celor care au vrut să îmi vorbească despre experiența lor în țara în care s-au mutat sau a revenirii înapoi în țara de baștină.

Încep prin a spune asta, pentru că mi se pare că, în ultimele zile, se folosește prea fără discernământ termenul, și, ca una care vede zilnic oameni care pleacă și vin dintr-o țară în alta, ca translator, mă umple de indignare.

Tu ai văzut vreodată, în viața ta, un tată care aduce certificatul de deces al tatălui său, bunicul copiilor lui, care trebuie să aibă traducerea în engleză, italiană și franceză, ca să motiveze absențele la serviciu, în țările în care lucrează? Un tată cu trei copii, fiecare în altă țară. Și, ca și când nu ar fi destul de trist, el locuiește în cu totul altă țară. În România vin la nunți, botezuri și înmormântări.

Fenomenul migrației, emigrantul este, a fost și va fi un subiect sensibil și important, care poate fi folosit ca armă pentru distrugerea unei comunități/ persoane sau ca unealtă pentru construit.

Chiar dacă nu intră în trendurile discuțiilor actuale, și deplasarea de la oraș la țară și invers are semnificația, importanța și mai ales, consecințele sale.

Vorba ceea: “poți scoate omul din sat, dar nu poți scoate satul din om”.

Sociologii de elită vă vor spune că e ușor de identificat pătura demografică responsabilă cu progresul, pentru că sunt, în mare, cei care suferă de sindromul “orașului mic” sau “provincialul” în încercarea de autodepășire.

Pe de altă parte, se va vedea, indiferent câtă poleiala s-ar aranja peste, o formă de atitudine și comportament care, chiar în cele mai rafinate branduri, va reliefa asperitățile specifice.

Asta nu e rău, nu e bine. E ceea ce e!

În ceea ce privește comunitatea și dezvoltarea ei pe baza emigranților, este o dată certă faptul că, din cele mai vechi timpuri, s-a întâmplat așa și, probabil, până la înlocuirea definitiva cu AI, așa va rămâne.

Multe familii de italieni au făcut averi muncind la reconstrucția Germaniei după război, iar copiii lor, niște domni bine îmbrăcați povestesc de un tată rupt în coate și bolnav care a murit de multe boli și oboseală.

La naiba, America are orașe întregi construite de emigranți cu numele orașelor din care plecau.

Emigranții sunt cei pe care nu-i trage ața acasă, căci, nu? Care casă? Și, poate, și care familie? Și, cu siguranță, care bani? Așa că va rămâne să muncească într-o formă de win-win înțeleasă mai mult către beneficiarul muncii.

Dacă asta este văzut bine sau rău de comunitatea în sine… discutabil, căci la țară, la bunicii mei, bunăoară, acestor oameni li se spunea “venetici” și, chiar dacă nu neglija nimeni plus valoarea dată de munca lor, tot nu erau considerați, poate nici la a doua generație, de-ai locului.

Incluziunea pe care evoluata UE o propune țărilor membre și nu numai, oricât de generoasă și de civilizată, aduce cu sine tarele culturilor din care vin integrații, care, de cele mai multe ori, nu te-ar accepta și nu ar demonstra incluziune dacă ai merge tu în țara lor și nici prea multă toleranță culturală, etnică și religioasă, dacă e să vorbim pe șleau.

Asta nu e bine, nu e rău. E ceea ce e!

Cum spuneam, poți scoate omul din ….

Este răspândită și tipologia emigrantului atât de adaptat, că pare mai băștinaș decât oamenii locului, dar aceea este tot o formă de luptă pentru apartenența, adesea pierdută din start.

România a cunoscut o bună perioadă de vreme când din țară plecau doar cei avuți și la studii, și atunci, diaspora era chemată să facă lobby pe lângă marile cancelarii pentru interesele românești.

Nu știu, nu cred, că a rămas în mentalul colectiv acest gen de diaspora, poate doar a celor care lecturau Teodoreanu și M Bibescu, dar ca să te adresezi în ziua de azi diasporei este foarte dificil.

Nu mai există un tip anume de emigrant român, pentru că acoperă un spectru tot atât de larg ca și cel rămas în granițele patriei și, categoric, nu face lobby. Ba mai mult, folosesc denumiri modificate de orașe când își prezintă locul nașterii, dacă nu e musai să spună țara.

Sigur că sunt excepții, așa cum sunt și în granițele țării, și asta este o altă dovadă a diversității.  Așa că să te adresezi “diasporei” este să te adresezi poporului, este o artă… și nu la îndemâna oricui.  Nu e bine, nu e rău. E ceea ce e! Pentru ceea ce construiesc (pentru ei, pentru alții, nu contează, important că o fac, construiesc), merită Mulțumesc. Ca toți cei care construiesc!  O zi fără cusur!

Gladiola Chețe