Mitologia deșertului

„Deșertul de cuarț”(Ed.Cosmopolitanart-Timișoara,2023”) imaginat și creat de George Schinteie nu este unul oarecare, acesta se extinde pe măsură ce este traversat în căutarea parcă a unui timp pierdut – se confirmă astfel un sentiment al târziului pe care poetul îl înregistrează cu luciditate – turnanta care determină capacitatea de reacție și supraviețuire în raportul om/ lume.

Deloc întâmplător, acest tărâm oferă și ia totul, protejează și în același timp subjugă… Nu degeaba cuarțul simbolizează eliberarea/ meditația; impuritățile determină culoarea mineralului precum golurile existențiale, poezia…

Aici sălășluiește „nucleul dogmatic”, aici rezonanța acelui mitic ce conferă o reală distincție:

„se-nghesuie anii într-o arcă spartă/ uitând fiecare de gloria lui/ ignorând importanța și intensitatea/ trăirilor în anonimat/ și nepăsându-le pe ce tărâm vor ancora/ și ce țărm al iluziilor le va fi hartă/ stau și privesc acest început de deșert/ prin ochiul de ceață al dimineții/ și nu mă mir că destule umbre rămân”.

Clivajul acesta al memoriei poate să exprime într-un fel substanța metafizică a clipei dilatate cu premeditarea jubilației și a suferinței, drumul care nu se știe unde începe și nu se sfârșește niciodată. Acum, aceste „poeme în bătaia vântului” rescriu istoria cu supunere; câtă vreme banalitatea înconjoară totul ca un fel de rugină, „mi se părea lumea ca o pasăre/ de cuvinte dintr-o clepsidră/ eliberată de timp”, și aparența și esența…

O confesiune mai amplă, menită să-și justifice necesitatea și imensitatea, și numai astfel se regăsesc cel mai bine rădăcinile care tânjesc după orizonturi solare :

„nimic nu se mai poate face/ dacă din întâmplare cineva/ scurmă în mușuroiul cu amintiri/ în care s-a ascuns viața ta/ un potop se pornește instantaneu/ iar anii se risipesc alandala/ în deșert”.

Pare un amestec de certitudine și incertitudine, să devii locul și prada, apare grotescul, tinde să parodieze vitalul, un motiv va reveni obsesiv nu ca aspirație resemnată ci ca împlinire și nostalgie. Pe linia sensibilă a versului, gravitatea și surâsul ridică vălul, de aici o pendulare între întrebări și răspunsuri; ele detensionează privirea lucidă, imaginile fragile ale cotidianului. E adevărat, ecoul cuvintelor nu poate fi escamotat îndărătul unor răspântii existențiale – intenția de a semnifica nu este decât un mijloc de a ajunge la scop, în afara ei totul e timp:

cineva-mi zidește zilele

în cer

și le zugrăvește cu povești

petrecute azi spre mâine

fără ieri

Imageria aceasta recompune cu toată precizia culoarea și gustul deșertului din memoria contorsionată cu o febrilitate sentențioasă:

„azi soarele a răsărit din umărul meu stâng/ și inima a început să bată mai tare/ înroșind nisipul din clepsidra imaginară/ au dispărut toți norii de pe cerul iluziei/ desenate la mine-n poem/ stau și mă-ntreb digerând clipele/ salvate de amintiri/ câte îndoieli mai poate îndura omul/ până când va crede că eternitatea/ e umbra ce fuge mereu/ pe sub picioare/ ca un șarpe veninos/ dar râvnit” (Stau și mă-întreb).

Șarpele, același șarpe în care Bachelard vede „unul din cele mai importante arhetipuri ale sufletului omenesc”…

Dar decurgând din această necesitate, a recuperării, alchimia confesiunii echivalează cu o regăsire, însoțește îndeaproape pasiunea, până în cele mai îndepărtate simboluri poetice. Privind lumea dinspre sine, George Schinteie înfruntă o realitate pe care și-o asumă apoi o reconstruiește. Din acest punct de vedere, poezia sa are vocația destrămării dar nu părăsește albia chemării/ aprofundării imaginarului afectiv, mizând pe o libertate de expresie la aceeași înălțime ideatică. Pentru că, așa cum remarca și Marian Odangiu, „între vis, realitate și iluzie, pentru el, totul are un suflet, e o ființă vie, înzestrată cu sensibilitate și cu o mereu înnoită capacitate de a se sincroniza cu stările interioare ale sinelui liric”.