Muncile toamnelor din vremuri (stră)vechi…

(Într-o paranteză utilă – truc literar binevenit adesea –, ar trebui să ne reamintim poate că trăim într-un ceas cam… strâmb, vorbind mult prea mult despre „drepturile omului”, concept legiferat demult de constituția americană, și mai niciodată despre „datoriile omului”. Spre paguba noastră. „Datoriile omului”, iată ceva care riscă, Doamne ferește!, să fie pomenit doar în DEX.  Aceste datorii se referă totuși la ființa intimă și definitorie a Omului. Ele se referă la obligații firești: să dai bună ziua, să mulțumești, să ai bun simț, să-l socotești pe cel de lângă tine egalul tău,  să nu-l jenezi, ba să-ți fie milă de el când suferă, adică să-l înțelegi; și să ai mereu ca daruri implicite compasiunea și empatia – cu alte cuvinte să ai darul suprem, simțul moral. Și cam toate aceste însușiri pot fi atribuite uneori până și prietenilor noștri necuvântători – câinele, elefantul, delfinul, albina, furnica… Și poate să ne reamintim spusa lui Isus, Dumnezeul sublim coborât printre noi, despre „aproapele tău”.)

***

Legea din fire a țăranului de altădată era lucrul greu, din zori și până în noapte. Se lucra mult, mai ales în lunile calde, de pe la 4-5 dimineața și până pe la 10 seara, zilnic. Doar iarna omul își mai trăgea sufletul.

„Luna de foc” a lui Cuptor, iulie, trecuse odată cu seceratul și strânsul „pâinii noastre cea de toate zilele”:  truda cea grea contenise, trecuseră și bucuriile răgazului sărbătoresc al Sântămăriei Mari, cu nedeia și întâmplările ei bune. Venise septembrie.

Septembrie este luna echinoxului de toamnă, când ziua este egală cu noaptea.

Venise o altă lună grea. Se culegeau fructele, cu osebire prunele: bătute cu parul din pruni și apoi adunate din iarbă zile și zile, erau puse la macerat în „vozuri” mari, pentru distilarea vinarsului. Acum se strângea roada grădinilor, acum se culegeau viile (deodată întregul sat), se storceau strugurii și se așeza mustul la fiert.

Pentru îngrășarea pământului sărac al dealurilor noastre, pe la începutul acestei luni, în holdele care urmau să fie semănate cu grâu era dus cu carele și atent împrăștiat gunoiul de grajd, putrezit în întregul an care trecuse; urma aratul de toamnă, grăpatul, semănatul grâului – făcut cu mâna, după datina din moși-strămoși. (Și dacă vara fusese ploioasă și se înmulțiseră buruienile, locul se „piruia”, adică se mai ara o dată, fiindcă pirul avea rădăcini adânci).

Mai spre sfârșitul lunii urma culesul cucuruzului, primul dus la moară și, așteptarea gustului bun de mămăligă nouă. De bună seamă, cucuruzul se culegea tot manual: știuleții erau rupți de pe tulei, cu sau fără foi, puși în șorțurile tari ale culegătorilor și aduși la marginea holdei în grămezi mari, care împrăștiau lumină…

Prin holdele culese rămâneau dovleci grași, bucolici, portocalii ca „moroancele” (portocalele). Se strângeau apoi și ei, ca și mazărea (fasolea) fără „pocie” (arac), semănată printre tulei.

Cucuruzul era adus acasă în care cu loitre mari, încărcate cu vârf și se descărcau în șură; seara, după mulsul vacilor, sub lumina scăzută a lămpașului, se începea dezghiocarea știuleților, locul umplându-se cu foi albe, înmiresmate, foșnitoare și afânate. Câteodată veneau la dezghiocat fete și ficiori – cu glume, snoave, chicoteli ca acelea!…

Cucuruzul încă „nezmicurat” se așeza apoi la uscat și aerat în „cotargă” – un pătul făcut din lațuri rare; iar dacă-l plouase cumva la marginea holdei ori nu era prea bine copt, știuleții se răsfirau pe podul casei, ca să nu se „încingă”.

Tuleii foșnitori de prin holde se retezau cu secera, fie atunci, fie mai târziu, când se lăsa frigul; se legau cu nuiele de salcie în snopi și se adunau în „păpuși”, la verticală, să nu rețină apa ploilor; aduși acasă, când avea omul vreme, se clădeau în stoguri mari, urmând să fie dați la vite iarna (iar cotoarele nemâncate erau numai bune de ațâțat focul în sobe).

Cine avea timp își aducea, tot acum, lemne de la pădure – ceea ce însemna tăiatul, încărcatul adusul cu carul, descărcatul acasă și ridicatul lor într-o jireadă de lemne de foc. Zdroabă.

Tot acum se ridica după șură „frunzarul”, un stog înalt alcătuit din crengi bogat înfrunzite, care urma să fie dat peste iarnă ca hrană oilor coborâte de la munte.

La vremea asta era deja smuls inul. Pentru plantele astea care îmbrăcaseră oamenii mii de ani trebuia muncit mult. Adunate în „mănuși” și uscate bine la soare, se băteau mai întâi cu „îmblăciul”, pentru selectarea semințelor, apoi erau duse la Mureș, la „topit!: acolo erau fixate cu „ștempi” de fundul râului și, purtând diverse semne de recunoaștere erau lăsate cam două săptămâni – ca apa să spele sucurile de prisos și să rămână doar fibrele textile și miezul mortificat. Acasă urma o nouă uscare la soare, prin ocolurile oamenilor (fază plăcută mie, când „mănușile” așezate la verticală arătau ca niște mici colibe africane). Trebuiau apoi melițate, pieptănate și împărțite în fuioare; apoi toarse, transformate în „jirebii” (pe vârtelniță, unde erau legate din loc în loc), spălate, uscate și strânse gheme, iar în sfârșit, iarna, țesute la „războaiele” pașnice ale  mult-vrednicelor noastre bunici, mame și surori, copile…

Tot acum, cu ajutorul „îmblăciului” se dezghiocau din tecile lor boabele de fasole; pentru desprinderea lor, erau bine uscate și băgate în saci și bătute cu unealta străbună… bâtă; urma vânturarea lor, făcută afară, în ocol, pe lepedeie întinse prin ocol, în zilele când vântul de toamnă începea să dea semne de nerăbdare.

(Într-o lună a lui Cuptor, din vremea sinistrelor cote falimentare a anilor 50, când alor mei li se isprăvise ultimul pumn de făină, Tata-bătrân secerase noaptea, fără să-l vadă nimeni, câțiva snopi din propriul lui grâu, pe care-l adusese acasă pe furiș, îl bătuse cu „îmblăciul! ca în vremurile vechi și vai!, tot pe ascuns, ilicit, își dusese grâul, grâul lui!, la moară…).

Cine putea și zilele îi erau prielnice, începea acum și aratul de toamnă…

***

E bună și hodina. Dacă a fost precedată de zdroabă.

Că dacă nu…

Dumnezeule bun, încotro?, încotro Doamne se îndreaptă lumea?…

…………………

Sursa: Liviu Lăzărescu pentru „Foaia Interesantă”, septembrie 2019; fotografia lui Leopold Adler – „Femei la seceriș Rapoltu Mare” din colecția Muzeului Țăranului Român.