CulturăNedeia din Sântămăria Mare la Mărtinești

Nedeia din Sântămăria Mare la Mărtinești

La Sântămăria Mare, în 15 august al fiecărui an, lumea creștină cinstea Adormirea Maicii Domnului, mai înainte postind vreme de două săptămâni. Puțini din cei care prăznuiesc sărbătoarea știu că anume cercetătorii au remarcat similitudini între evenimentul religios creștin și un altul din vechime, păgân, în care Zeița Mamă murea și renăștea – eveniment celebrat tot în preajma echinocțiului de toamnă, iar pentru a se pierde înțelesul antic, se mai scrie în cărți că Sfinții Părinți au așezat peste ea, mai întâi (tot) prăznuirea morții, urmând ca abia mai târziu, la 8 septembrie, să fie pomenită nașterea Preacuratei.

Oricum, sărbătoarea asta dragă inimii țăranului, era una a grâului – cel mai prețios dar al pământului. Aurul fusese strâns în hambare, inima se putea bucura, pauza era binevenită, se intra în perioada mai relaxată a nedeilor, a bogatelor târguri de toamnă și a nunților.
Nedeile sunt datini vechi – la obârșie, adunări rituale păstorești – desfășurate fie la câmp, fie la sat. La Mărtinești se țineau de două ori pe an, prima la Rusalii și a doua, cea mai mare, la Sântămăria Mare. Una din nedeile copilăriei mele se ținuse sub un gorun uriaș, pe dealul dinspre Jeledinți, sus către Comoară, nu departe de pădure; semăna cu lumea din versurile lui Vergiliu.

La Sântămăria Mare, ca în multe alte părți, după slujba de la biserică și masa de amiază, mărtiniștenii se adunau pentru petrecerea la care veneau fete și ficiori din câte alte sate. Cele mai obișnuite erau nedeile din curtea Primăriei, unde se aduceau de la pădure crengi de stejar bogate în frunze verzi, mirosind tare bine, ca să împodobească incinta și erau înșirate pe de lături și pe sus. Ficiorii aduceau tot atunci de la pădurea Șuverii o frunză-floare rară care crește numai prin funduri de pădure, numită frumos ca în cântece „dumbranic”; mirosul ei suav era parcă adus de pe alt tărâm.

Lumea era învăluită sărbătoresc în lumină.

Într-o parte a curții era ridicată bina, adică o mică estradă improvizată din scânduri proaspete și binemirositoare de brad, pe care se suiau bătrânul Vianu, contrașul și cel cu gorduna (contrabasul). Pământul uscat, ca să nu se stârnească praful era stropit des cu apă.
Muzicanții cântau, fetele și ficiorii îmbrăcați în alb și negru se învârteau în ritmul învârtitelor ardelenești, domoale și nu tocmai, poalele largi ale „săliștenelor„ se înfoiau sugerând taine feciorelnice, ficiorii chioteau, obrajii jucătorilor scoteau flăcări și mirosea sănătos a frunză celită, a praf umed, a straie curate, a sudoare și a busuioc.

Muierile bătrâne și ceilalți veniți înconjurau jocul verticali și statornici ca statuile.
Copiii alergau orbește, ațâțați de larma dimprejur, ori se suiau în bătrânul păr care se înălța alături, ronțăind pere dulci cu miezul roșu.
Pe uliță, bărbații înveșmântați în alb se adunau în cercuri, povestind cu măsură, ca cei din agorele lumii antice. Și lumina scădea încet-încet, soarele aprinzând pe cerul dinspre Măgură cu văpăi galbene, portocalii și roșii. Iar Viața pulsa lin, lin – vorba cântecului, „ca hora la Sântămăria”.
Doamne bun, unde, unde sunt, unde pot fi toate astea?…

Sursa: Liviu Lăzărescu „Mărtinești, un vechi sat transilvan”

Foto: „Joc Moroșenesc”, pictură în ulei de Liviu Lăzărescu

Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.