Nu mai vin colindătorii cum „veneau odată”?

Trăim într-o lume tehnologizată, luminile marilor și micilor ecrane sunt peste tot gadgeturi și milioane de culori fac parte din cotidianul nostru, numai că toate, cu vremea, încep să ne obosească ca apoi să simțim nevoia unei evadări. Ultima lună a făcut ca această evadare să fie tot mai necesară pentru noi toți iar ultima săptămână cu atât mai mult a accentuat „starea de fugă” spre altceva.

Într-o bună zi mă gândeam la un articol despre colind și colindătorii în Munții Dacilor, Munții Orăștiei. Înarmat cu reportofon pixuri și notes dau o fugă la un prieten, lucră la un post de radio local din apropierea casei mele așa că modernismului (cu tot ce înseamnă el de la „nu am timp nici să mor”, la „am atâtea de făcut încât nu am vreme nici pentru mine”) îi pot da luminițele sale și-mi pot „lua de pe umerii minții” sarcina de a scrie despre pregătirea colindatului în Costești Sat, mai precis în Ciocăleu Țărmurenilor, un vârf de deal la care cu greu ajungi. Locul în care mai iute de întâlnești, de meri pe cale, cu tine însuți, cu Dumnezeu sau cu ursu decât cu un om, aici tehnica are o utilitate restrânsă, sunt doar anumite locuri în care ai semnal la telefon și trăbă musai să șezi smirnă (neclintit) pentru a nu rămâne vorbind de unu sîngur.
Nu a fost să fie, modernistul din mine nu a primit ce a vrut. În schimb aveam să cunosc, pentru a câta orară, lumea Costeșteni-lor. Lumea în care vedea lumea, într-o zi de Paști, prietenul Gheo.

Am ajuns dimineața devreme în fața unei case cu Cruce la poartă

Am ajuns la el acasă dimineața devreme, mă aduse pe mine și să hrănească animalele (era rându lui) până într’un loc cu mașina ca apoi să luam povârnișul per pedes apostolorum până în fața unei case cu Cruce la poartă. Dau jos rucsacul, într-o cameră curată, scot laptopul și hardul extern pentru alte informații mai vechi, muzică sau lectură când aud: „Mă Dane, auzi! No io plec, ai în comnie, pân costăn câte oarice de ale gurii și niște vinars de vrei. Ai noști vin ei mai târzâu, io trăbă să mă duc la lucru în Oraș”, strigă Gheo și dus o fo’, nici nu am apucat să-i răspund că el era departe. Am rămas acolo de parcă eram unul de-al lor de cân’ lumea și de nu știam de costăn (dulap de bucătărie) și comnie (bucătărie de vară) ar fi fost greu.Am plecat spre comnia precizată, pe sporiu (sobă cu plită) rece acum erau câteva oale, pe masa curată un blid, tacâmuri și o cană cu lapte cald de curând muls. Bând laptele mă uit la icoanele afumate de pe pereți, și privirea-mi fuge la costănu plin de fiocuri (sertare), termin laptele și fug în camera bine încălzită, se pare că ai casei știau de venirea mea, la pereți cu icoane și fotografii de familie, scot telefonul să spun celor din Oraș că am ajuns. Ți-ai găsit, nu era semnal, așa că muzică și lectură până mai târziu. Citind texte din interviuri mai vechi dau de „Crăciunul copilăriei” în descrierea doamnei Branga și cum tot voiam să vă aduc în atmosfera sărbătorilor de alt dat în las aici spre lectura dumneavoastră:
Spuneți-mi câte ceva despre Crăciunul copilăriei. Sărbătoarea în sine era ca astăzi, sau avea ceva special?

«– În casă, pregătirile pentru Crăciun începeau imediat după Sfântul Nicolae, iar sărbătorile țineau până după Sfântul Ion. Întreaga casă intra într-o vibrație specială, era o forfotă și o emoție pe care doar în acea perioadă a anului le puteai simți. Prima dată se făceau foile de prăjituri cu miere, pentru că trebuiau să stea să se înmoaie.

Prăjiturile erau un pic diferite de cele care se fac astăzi și erau unele care se făceau anume neapărat de Crăciun: coronițe de vanilie, cu marmeladă de strugurei roșii, arlechinul, bezele cu nuci lipite între ele cu cremă de ciocolată, Sarah Bernard și işlere mici. Nu lipsea cozonacul acela necrescut, cu nucă și mac, și cel crescut, cu stafide. Apoi, neapărat, tortul! Mama făcea cel puțin două torturi mari, pentru că mereu, la noi, casa era plină de oaspeți. În rest, bucătăria era aceeași, cu mici diferențe, dar care țin și astăzi de zone.
Nu toată lumea creștea acasă porci, dar obligatoriu, la fiecare casă, de Crăciun, se tăia un porc în curte. Era un ritual păstrat cu sfințenie. Nouă ni-l aducea nenea Ion Vlaicu, fratele lui Aurel Vlaicu. Trăgea căruța în curte, porcul cobora singur. În seara zilei când se tăia porcul, era petrecere, fiecare familie își invita prietenii să guste. Și așa făceau toți. Prin gesturi care pot părea neimportante, se sudau de fapt prietenii minunate între oameni, se păstrau familiile unite, domnea buna înțelegere și pacea.
Crăciunul era, într-adevăr, special. Mergeam la biserica luterană, iar după slujbă se împărțeau din coșuri de nuiele, nuci, mere și biscuiți de casă, în formă de stea. Când ești copil, toți adulții îți par matusalemici, dar preotul Piringhel mi se părea că-i întrece pe toți. Avea barbă lungă, albă, ochi mici și luminoși care îți vorbeau întotdeauna cu căldură și dragoste. Pentru noi, copiii, avea de fiecare dată o poveste nouă, care ne dădea răspunsuri și ne ridica întrebări, mereu altele. Bucuria mea cea mare era că mă aștepta tata după slujbă și luam, la rând, casele tuturor rudelor care ne însoțeau apoi mai departe. Astfel, până ajungeam acasă, eram deja o ceată serioasă de colindători. Tatăl meu era mare amator de muzică, repetam cu el colinde vechi, pe care le păstra cu sfințenie străbunica mea. Tot ea făcea pentru colindători colaci rotunzi, pe care-i dădea înșirați pe-o bâtă. Într-un an, i-am spus că vreau un colac mare, mare. Ea a râs și m-a întrebat cât să fie, cât o roată de car? Și pentru că am sărit fericită în sus, a copt un colac mare, cât o roată de car, pe care tata îl purta apoi la colindat pe umeri. În seara de Crăciun și în următoarele două seri, poarta se închidea doar pentru a se redeschide. Veneau de pe sate copii și tineri cu irozii, călușarii, și cu capra.»

Se face amiaza, din curte se aud voci, deci las lectura, muzica și scrisul pentru a ieșii să salut gazdele. Însă acele poveștile despre familia lor și mărsu cu colinda pe dealurile Costeștilor veți citii întru-n alt articol, într-o altă zi.