Numărarea voturilor – formula Viorel Hrebenciuc

Viorel Hrebenciuc este părintele măsluirii alegerilor. Nu foarte mult. Atît cît ai nevoie. Primii douăzeci de ani de libertate au purtat marca lui Viorel Hrebenciuc. România era și democratică, și puțin comunistă, și cu economie de piață urechistă. Ofertantă, zîmbitoare, gata să o dreagă puțin în orice situație, inventînd nebunește pe unde nu acopereau legile, țara, ca și Hrebenciuc, era gata la orice concesie și disponibilă la orice improvizație.

Cu oarece experiență din vechiul aparat de partid, Viorel Hrebenciuc și-a surclasat colegiii și adversarii din politică, inclusiv din parlament, prin inteligență, mobilitate și creativitate. (Față de el, Mihai Tudose nu-i decît un biet pescar promovat la o tîrlă de oi).

Ca la fostul partid comunist, el (Hrebenciuc, nu Tudose!) știa că la orice problemă trebuie să existe o soluție. Și la conflictul cu țărăniștii, și la problemele cu UDMR, și la scandalurile cu sindicatele, și la anularea unei greve prin negocieri, dar și prin ridiculizare, inclusiv la alegeri. Hrebenciuc avea o soluție la situațiile cele mai complicate, inclusiv cu Budapesta sau cu Consiliul Europei și cu Uniunea Europeană. Culmea, ca să cîștige, știa să cedeze. Comportamentul său avea la bază o strategie simplă, simplă de tot și de aparent bun-simț.

Urmărește scopul, dar lasă-i și adversarului ceva, ce poți rupe de la tine. Poartă-te frumos, spune-i o glumă și dă-i o speranță și încearcă să-l iei partener la cele bune, care sunt și ale tale și care te interesează în mod deosebit.

Viorel Hrebenciuc avea (și cred că mai are!) comportamentul unui Diavol prietenos, cu mănuși fine îndărătul cuvintelor. Te citea în zece secunde și se purta cu oricine de parcă era prieten de o viață. Multe dintre încurcăturile PSD-ului din acei ani au fost soluționate cu ideile lui, după cum tot el a pus umărul și la adoptarea multor măsuri de tip „european”. Mulți politicieni s-au lansat și au susținut idei și soluții ca fiind ale lor fără să recunoască sau să știe de unde le vin.

Cînd l-am cunoscut prima oară, m-a abordat de parcă știa toată viața mea, tot ce-am scris și abia ne-am fi despărțit după o masă într-un restaurant cu orchestră. În fapt, Viorel Hrebenciuc era prieten cu Mihai Cârciog, principalul acționar de la Expres și Evenimentul zilei. Și Mihai Cîrciog era genul omului care în cinci minute, fără să vorbească nici o limbă străină, se împrietenea cu un german sau cu un englez și lua o bere, apoi o masă și continua cu „o lungă și frumoasă prietenie”. Se cultivau reciproc, țineau la whisky și puneau țara la cale. Cînd mai intram și eu în biroul lui Cârciog, mai aflam cîte ceva din culisele politicii românești și din improvizațiile democrației dîmbovițene. Așa am aflat cum și cînd s-a pus la cale prima ajustare electorală importantă.

Spre surprinderea multora, ea nu a avut loc o dată cu împingerea Elenei Băsescu în Parlamentul European. Toată lumea vorbește despre această operațiune de partid ca fiind prima deturnare de voturi. Nici vorbă. Ce s-a derulat cu Eba a fost conceput pe picior mare și mult mai complex. Au fost implicate nu doar organizațiile Partidului Democrat, ci și serviciile secrete și ministere. Ofițerii de la SPP au fost repartizați în secțiile de votare din sudul României pentru a veghea ca nu cumva să se producă incidente. Aveau misiunea să raporteze și să calmeze spiritele dacă se prinde cineva și începe să țipe. SRI-ul a trimis și el oamenii pe teren. Ministerul Tineretului organiza concerte, cum a făcut Monica Iacob Ridzi. Primăriile puneau la dispoziție spații de expunere a portretului cu buze mari. Preț de două săptămîni, Eba a fost scoasă din pălărie și făcută vedeta României. Cu cele 10-15 voturi de la fiecare organizație, a rezultat o victorie a unei Ioana d Arc de Dîmbovița cu probleme mari de limba română și de spus ceva coerent despre bătălia cîștigată. Abia înțelegea la ce a participat.

Cum spuneam, prima ajustare de voturi n-a fost aceasta. Ea s-a produs cu mult înainte. Mai exact, la alegerile din 20 mai 1990, de Duminica Orbului.

La sfîrșitul unei mese mai lungi, după un șir mai greu de numărat de „un whisky mic”, Viorel Hrebenciuc și Mihai Cârciog au trecut în revistă personalitățile culturale din România. Care și cum li se părea lor. Și atunci, hodoronc-tronc,Viorel Hrebenciuc a ieșit cu o confesiune:

– Andrei Pleșu nu mă uită și nu mă iartă. Încă este supărat pe mine!

-De ce?

-Pentru că nu l-am ajutat la alegerile din 1990. El candida ca independent, dar n-a intrat. Singurul care a făcut numărul de voturi pentru a intra în parlament ca independent a fost profesorul Antonie Iorgovan, Dumnezeu să-l ierte. Dacă îmi ziceau și de el, îl ajutam și pe el. El și azi crede că eu n-am vrut.

– Dar cum a obținut Iorgovan atîtea voturi? Profesorul era și acritură, și antipatic, fără priză la public.

– Cum? L-am ajutat. S-au adunat voturi de peste tot. Doar nu voiai să fie părintele Constituției un pesedist sau un țărănist sau un liberal! Trebuia să fie un independent.

Așa am aflat de la cel care a conceput și coordonat prima ajustare de voturi făcută în interesul unei butaforii democratice.

N-a mai trecut multă vreme și Viorel Hrebenciuc s-a întîlnit cu Gigi Becali și cu Fatih Taher și au început să lucreze împreună. Tot de atunci a început și plasa afacerilor personale, de la Rafo Onești (procente), la Hotelul Marriott (procente printr-o firmă dintr-un paradis fiscal), la ziarul Adevărul (tot cu Fatih Taher și într-o coabitare tăcută cu Dumitru Tinu, cu Adrian Ursu și Bogdan Chireac și, mai scrîșnită, cu CT Popescu, pînă cînd și-a încasat prețul dublu pentru procentele sale). Au urmat afacerile cu pădurile și multe altele în care Hrebenciuc a dat o mînă de ajutor celor care i-au cerut-o și care azi nu-l mai cunosc și nu-i dau bună ziua. Ba au și dat o mînă de ajutor la condamnarea lui.