O după-amiază în Guvernul României

Albero Fujimori a trecut la cele veșnice. Dumnezeu să-l ierte! Nu l-am cunoscut. N-am fost la Lima, nici în Peru (deci n-am ajuns la Machu Picchu!),  dar numele lui îmi spune încă destul de multe despre România. A murit de cancer la limbă, o boală care apare mai ales la fumătorii înrăiți. Ca la orice despărțire, fiecare poate spune o poveste. Am și eu una. Pentru mine, Alberto Fujimori este legat și de sfîrșitul PNȚCD. Mai mult. Îmi  spune enorm despre eșecurile țării noastre din perioada post decembristă. 

Aproape nimeni nu mai știe că fostul președinte al Republicii Peru a trecut aproape ca o nălucă pe la București. De altfel, toate știrile care îi  consemnează decesul nu mai conțin această informație.

Era dimineața zilei de 7 septembrie 1998, o zi de toamnă în culoarea berii filtrate cu obișnuita ședință de redacție de la ora 10.00, cînd doamna Rodica Savin a intrat cu discreție și mi-a șoptit la ureche.

-Vă sună cineva de la Guvernul României!

Am dat fuga în birou ca să aud cum cineva îmi transmite sec, cu voce de om mai important decît era:

-Vă șteptăm pe la noi! Domnul prim-ministru Radu Vasile vă așteaptă la ora 12.00!

Ce s-o fi întîmplat? În mod sigur am deranjat cu o știre, fie cu o prostie, fie cu ceva important despre gafele guvernului. Trebuie să spun că niciodată n-am avut relații cordiale cu un demnitar. N-am fost în situația să cer ceva, n-am talent la făcut curte și nu-mi place să-i aud pe oameni cînd vorbesc singuri. De obicei, ei le știu pe toate, inclusiv ce gîndesc. De aceea am stat departe de ei și am renunțat la curiozitatea de a le mai pune întrebări.

Ce putea fi de bine, cîtă vreme, cu cîteva luni înainte, Victor Ciorbea își dăduse demisia din funcția de prim-ministru după un interviu al lui  Traian Băsescu în ”Evenimentul zilei„? Mă puteam aștepta la orice.

-Ce naiba am mai făcut? Ce i-o fi deranjat?

-Vedeți Dumneavoastră! Poate le trece!

Știam că Radu Vasile a terminat liceul din Orăștie, fără să fi fost din partea locului. Tatăl său fusese un deținut politic și ajunsese cu familia  în cetatea transilvană de pe urma valurilor din anii de sfîrșit ai proletcultismului.

-Doriți o cafea sau un ceai? Trebuie să așteptați puțin pentru că are pe cineva, mi-a spus o doamnă din secretariat.

-Nu știți ce program încărcat are. E o zi… Azi sosește și președintele Republicii  Peru, e și COCOPO și trebuie să mai primească două delegații și un coleg de partid programat în audiență.

Radu Vasile m-a întîmpinat cu părul lui vîlvoi și alb, cu mustăcioara neagră și cu tonul său de om optimist non stop. Avea niște ochi rîzători și vioi și cu privirea sa de băiat de treabă ziceai că te invită mereu la două glume și la trei bancuri. La ora 12,05 am intrat în  biroul premierului fără să-mi imaginez că așa începe povestea mea cu Fujimori, cu declinul PNȚCD și cu aiureala din CDR.

-Cum merge? Cît mai trageți?

Se referea la  ziar. În acele zile, ”Evenimentul zilei„  continua să fie numărul unu pe piață. I-am dat cifrele.

-Nu-i rău, a zis el. N-am mai fost demult pe la Orăștie. Cum mai arată? Mai aveți pe cineva pe acolo? Eu n-am stat mult. Am terminat liceul și am plecat.

Am înțeles că nu-i nimic grav. Nici măcar important din moment ce avea chef de povești. Pe măsuța dintre noi se afla o tablă de șah cu piesele puse.

-Vreți să facem o partidă?

Stiam că dacă accept nu mai scap. Pe cine prindea îl toca. Era un mod de a se relaxa, de a se juca, dar și de a găsi o cale abilă de exprimare a  unei anume superiorități, făcînd astfel și o demonstrație de putere. Am refuzat, spunîndu-i că sunt slab. A rîs și a zis, lasă, lasă! Avea chef de palavre, de joacă, de tocat timpul, semn că nu era nimic grav.

Sună telefonul. Se ridică și răspunde.

-Da! Da! Să aștepte!

Vine iar la fotoliul din fața mea.

-Chiar nu vreți o partidă de șah?

Vine o doamnă cu o tavă pe care se aflau două cești cu cafea. Erau mici. Rămăseseră de pe urma lui Theodor Stolojan. Pentru ca tăiatul de frunză la cîini să scadă,  Theodor Stolojan ordonase schimbarea ceștilor de cafea. Ceruse unele mai mici, ca pierdutul de timp la o cafea să dureze mai puțin.

-Vă așteaptă domnul…

-Să aștepte….

Am trecut apoi  la fotbal, la ziare, la emisiunile de televiziune. Îi plăcea de Tucă. Trecuse o oră. Nu înțelegeam ce vrea. A intrat un bărbat în costum, o  grindă de om care i-a șoptit ceva.

-Bine, bine, peste 10 minute, a zis Radu Vasile.

-Credeți că numai băiatul meu se plimbă cu o mașină bună?

-Ce mașină și unde?

Habar n-aveam. Ăsta părea să fie subiectul. Adevărul este că evitam știrile mondene. Fie le respingeam, fie treceam pe lîngă, fără să le citesc.

-Și băiatul lui Remeș e la mare…..

Nici de băiatul lui Remeș nu știam nimic.

Intră iar o doamnă și îi spune cu glas tare:

-Președintele Constantinescu întîrzîie la plecarea de la Baku. Sunt prea multe avioane care pleacă de la Forum și decolarea mai durează. Cam într-o oră ar trebui să fiți la aeroport că sosește președintele Fujimori.

-Bine, bine, lasă că mă duc!

Nu mai avem subiecte de flecăreală și trecem la politică. Și o luăm cu  importanța privatizărilor, cu ce a lăsat guvernul Văcăroiu, cu prioritățile pe care le înțelegeam eu. Nu se potrivea nimic. El voia altceva.

-Așa-s ăștia tineri. Și noi eram la fel. Cînd eram elev…. (nu-mi mai amintesc întîmplarea).

Femeia din secretariat are o expresie de om alertat, chiar puțin îngrozit.

-Avionul președintelui Fujimori a început să coboare și pregătește aterizarea…

-Asta-i bună! Să meargă Valeriu Stoica că el e ministrul Justiției!

(Peste câțiva ani, președintele Alberto Fujimori urma să fie arestat și ținut ani buni în detenție)

Au trecut  cîteva ore de  conversație  goală, chinuitoare. Pentru mine, care nu suport  discuțiile de politețe de la recepții și întîlniri protocolare este un adevărat chin. Să fi fost trecute de 4 cînd doamna de la secretariat cu ochii pe mine intră să-l anunțe ceva. Eram gata să-i zic că președintele Fujimori a aterizat.  Nu,nu! Fujimori era undeva pe drum, în aer sau spre hotel.

-La ora  18.00  aveți ședință de  COCOPO. Așa se numea întîlnirea Consiliului de coordonare politică.

-Bine, bine…..

Și iar continuă.

-Băiatul lui Remeș are o mașină mai tare. Și al meu..

Începe să-mi fie clar. Pentru primul-ministru singura problemă importantă la întîlnirea cu mine este cea legată de fiul său. Vrea să-l apere, să prevină un scandal despre care eu nu știu nimic. Vorbim și despre PNȚCD.

-Ne lipsesc oamenii. Dom`le, pe cei bătrîni îi înțeleg. Au suferit. Și tata…

Se face  ora 18,45. Intră iar cineva. Un bărbat solid, la costum, același munte de om. Probabil garda sa de corp, semn că secretara exasperată de ineficiența anunțurilor sale a încercat și cu bodyguardul.

-De la PNȚCD ne anunță că la  ora 18.00 începe COCOPO și vă așteaptă.

-Bine, bine, mă duc!

Trece și sfertul de oră, mai trece o jumătate și doamna din secretariat apare iar.

-Cei de la PNȚCD ne anunță că ședința a început și că vă așteaptă.

-Nu mă mai duc. Să-mi pună la vot dacă mă mai susțin. Dacă nu mă duc direct acasă!

N-am mai rezistat. Nu înțelegeam ce voia. Poate o promisiune, poate altceva. M-am ridicat și i-am spus că trebuie neapărat să merg la ziar că trebuie să fac prima pagină că altfel pierdem trenurile de provincie.

Peste un an, premierul Radu Vasile avea să părăsească guvernul cu un ficus sub braț, destituit într-o formulă discutabilă.

Asta a fost tot.