Oameni din vată de zahăr

Coborând în timp, din cercurile temperate de ironie ale ființei, poezia Elisabetei Scurtu are o frăgezime apriorică, o blândețe minoră ce se estompează dincolo de cețurile ce dau contur unui imagism trist, lucid. În „Oameni din vată de zahăr”(Avalon,Cluj Napoca-2022) trăirile poetei sunt așezate în nuanțele unei plutiri chagalliene, a unei viziuni carnavalești deasupra existenței, intens cerebralizată.

Dincolo de ce nu este un raid prin fluxul memoriei și al candorii, ce se cere convertit la frumusețe și salvat este refuzul realului imund bântuit de plictis și fetișuri, al unei solitudini disipate sub povara nepătrunsului de regăsit într-o impetuoasă revărsare de energii. Ca liman al profanului, volumul acesta pare o confesiune  a dedublării ființă – umbră, a pulsului încetinit de aceea suprapunere fictivă de suavități senzuale și melancolii uzurpate, căzute uneori în sarcasm. O nouă geneză, așadar, developând o familiaritate seducătoare și hipnotizantă față în față cu relieful propriei identități:

„Uneori mi se face dor de mine/ când plezneam apa cu mâna, crezând că/ am lovit coada sirenelor./ Când mi se lipeau degetele/ de la vata de zahăr și credeam că așa/ aveam să devin reptilian/ că-mi vor crește branhii și solzi/ sau pene și aripi,/ și poate chiar trup de balaur și voi scuipa foc./ Mă bucuram/ de pantofii primiți în ziua de Paște,/ de Bicicleta cu spițe rupte/ pe care o călăream pe dealuri/ca pe calul lui Făt-Frumos./ Și dacă vreodată cădeam,/ îmi zdreleam genunchii sau îmi rupeam mâna,/ mă uitam din nou/ la degetele mele ce uneori erau lipite/ și știam că oamenii din vată de zahăr/ nu mor niciodată.”.

În atare condiții, perspectiva diacronică riscă să-și piardă relevanța, ia distanță față de irizările reflexivității. Biografismul pare gravat pe o fișă „clinică” a labirintului – care e un traseu spiritualizat, declanșează nostalgii cu intensități ludice. Oglindire a firescului existențial, trecerea spre „cerul care-și poate găsi loc în oameni” sfâșie decorurile într-un sens destul de încordat al purificării:

„El tace. Îmi caut singură drumul.,/ sunt călăul care plânge după fiecare execuție,/ criminalul care își venerează victimele înainte de sacrificiu./ Întind căușul palmei plin de apă:/ păsările vin să bea, apoi îmi ciugulesc carnea. Mâna mea/ rămâne întinsă, încă mai am ceva de oferit: oasele mele./ Nu există jertfă supremă. Între a da totul sau nimic/ sunt toate unitățile de măsură ale neputinței noastre”.

O raportare la incandescența și inconsecvența spiritului; de la patimă la uitare, totul sau nimic sau poate chiar mai mult decât atât… Așa -zicând, în bună măsură, găsim aici axa verticală a unui lirism ce creditează, mai mult decât se cuvine, o viziune a fanatului, a fizicalității  măcinate de reprezentarea sa materială, jertfa nu e comunicată ci se comunică… Întrebarea care se pune așadar, poate fi reprezentată lumea ca „ospiciu în care fiecare îți face cu ochiul că ceilalți sunt nebuni”, cum bine scria Marin Sorescu? Supraviețuirea prin cuvânt, fiind astfel parțial subminată / încărcată cu un aer de deja-vu, „în poezie totul e un absurd clișeu”, în pragul încremenirii, la scară mică, emoțiile sunt recuperate tocmai prin desprinderea simțurilor de stigmatul unei lumi în destrămare:

„E atâta liniște în mine că aud cum/ moartea vine pe trei cărări. Își ascute coasa și taie,/ fâș, fâș, în dreapta și-n stânga. Nu nimeni să-i spună că/ muncește degeaba, pe Câmpiile Elizee poți ajunge/ și pe altă cale, trebuie doar să iubești”.

Contururile mai vechi s-au rarefiat, poate fi și o latură a sensibilității poetice, incursiunea regresivă alături de o restaurare finală a sentimentelor după ce nu ai făcut atunci când puteai să o faci. Într-un spațiu al unui alt fel de trăiri, a mângâia absurdul înseamnă și apropierea de fascinația învietoare a expierii, este un pas necesar pe drumul înțelegerii… Așa stând lucrurile, reinventându-se în orizont transcendental, lirica Elisabetei Scurtu marchează „vârstele” confesiunii căutând refugii neferite, desigur, de erosul vital și melancolia lucidă; e suprafața aridă a sufletului gata să primească stropii binefăcători de ploaie, „sângele proaspăt” al propriei identități:

„Fiecare femeie are un fruct interzis./ De fiecare data când întind mâna spre tine,/ șarpele se ivește de după cea mai apropiată frunză,/ mi se strecoară în ureche și-mi spune că păcătuiesc./ Îmi trag mâna speriată. Nu, nu voi gusta,/ nu-L voi supăra pe Dumnezeu/ și mă ascund printre copacii din grădină,/ În urmă, șarpele râde de căderea mea,/ știind că cel mai mare păcat pe care-l pot face/ e renunțarea la tine”.

Cam așa stau lucrurile și cu oamenii din vată de zahăr, meniți iubirii, riscă să se topească și să se piardă, volatili până în măduva cuvintelor, striviți de condiția ancestrală a devenirii…

Cine sunt totuși acești oameni din vată de zahăr?

„Oamenii invizibili trăiesc lângă noi. Îi simți/ câteodată în apropiere când, din greșeală,/ mâna ta o atinge pe a lor. Atunci prind/ culoare, prind formă, dar când îți retragi mâna/ revin vizibili… și pe când te frămânți cât de inutilă/ este soarta lor, începi să te pierzi,/ te ștergi, imperceptibil/ te cufunzi în gloata oamenilor invizibili/ Nu știe nimeni de existența ta/ deşi ești întotdeauna prin apropiere,/ ești simțit când cineva, din greșeală, îți atinge mâna/ și doar atunci prinzi culoare, prinzi formă”.

Există în această poezie o știință rafinată a resemnării aidoma unei lave împietrite, cititorului nemairămânându-i altceva de făcut decât să se întrebe ce altceva se mai află dincolo de cortina scenei. Dar câtă viață și prospețime!