Orăștia de altădată

Puține zile ne despart de 30 noiembrie, dată la care în 1224 Regele Andrei al II-lea al Ungariei întărește privilegiul dat de înaintașul său Géza al II-lea populației săsești din Transilvania. Acest act, azi pierdut, este cunoscut sub numele de Andreanum.

Regiunea colonizată de aceștia, cuprinsă între Orăștie și Baraolt, inclusiv ținutul locuit de secui, se organizează ca un teritoriu autonom cu numeroase privilegii, în schimbul unor obligații financiare și militare față de coroană.

Așa că revin la evocări ce completează perspectiva istorică a îndeletnicirilor specifice ale locuitorilor de alt dat din orașul cu nume de Oraș, loc în care oamenii trăiau. aidoma ca întreaga lume, prin munca lor, fie pe ogoare ori ateliere, cârciumi sau magazine fiecare ins voia un trai decent, asigurând semenilor servicii de calitate, într-o perpetuă zbatere.

Apelând la amintirile doamnei Branga, la bunăvoința domnilor Secui și Enedy. aducerile-aminte ale doamnei Livia Fumurescu, inspirația pentru acest text, omițându-i probabil pe mulți și greșindu-le altora numele, regăsesc, printre cutele ascunse ale memoriei, preocupări ale numeroșilor meseriași orăștieni de a-și câștiga cinstit existența.

Orăştia era un oraş de intelectuali și de oameni foarte gospodari. Trăiau aici, sub același cer și-n același crez, toţi. Români, maghiari, sași, evrei și ţigani. N-am auzit niciodată de vreo neînțelegere, pentru că erau legați între ei cu foarte mult bun-simț, respect, onestitate și ceva esențial: dragostea de aproapele.

Pe locul primăriei de astăzi, era vechea piață mare. Înainte și imediat după postul Crăciunului, aici veneau în fiecare sâmbătă cu bunătăți țăranii din satele care înconjoară orașul. Pe jos erau înșirate coșuri cu ouă puse în mălai, în lăzi de lemn aduceau găini și rate, pe mese erau brânzeturi și murături, carne de miel și plăcinte coapte în cuptor. De la piață, săniile opreau la crâșma lui Ispas, unde se mâncau virşli și se bea vin fiert și bere la halbă. Abia așteptam duminica! Întotdeauna după slujba de la biserică, se intra la unul din cele trei restaurante, „Transilvania”, „Coroana” sau la „Central”. Pe mese erau puse platouri încărcate de pogăcele cu jumări și se aducea berea la halbă mare, cu spumă. Restaurantul Transilvania era ținut de doamna Mirovitz, o evreică harnică și foarte pricepută. Bunicii mele îi plăcea tare mult să mergem acolo: „Ficat de gâscă, ca la Mirovitzoaia, nu mai găsești pe lume”, spunea. Eram de acord, și intram alături de ea, adoptând o ținută de mare domnișoară. Îmi lega părul împletit cu o fundă mare, crem, făcută de dumneaei, cu acul. Eu beam suc de mere, bunica câte o bere, mâncam fiecare câte o porție din minunăția de ficat. Povesteam cu vecinii de la celelalte mese și făceam cu bunica planuri pentru săptămâna care urma.

Bunăstarea și bună dispoziția oamenilor veneau din faptul că orașul avea multe locuri de muncă. Veneau și din satele apropiate să muncească aici. Renumita fabrică de blănuri Vidra s-a născut din mâinile harnice și pricepute ale domnului Sechei. El și soția lui au făcut-o din nimic altceva, decât din foarte multă muncă. Astăzi este cunoscuta întreprinderea Fares, dar toată povestea plantelor crescute, uscate, combinate între ele pentru leac a început-o bătrânul domn Farago. Erau mulţi meseriași, fiecare avea câte un mic atelier: croitori, pantofari, electricieni, reparatori de ceasuri. Magazinele erau foarte frumoase, cu vitrinele mari, îngrijite, fiecare își lăsa imaginația liberă și le decora cum putea mai frumos. Din cele două librării mari ale orașului, una era a bunicii mele, în sediul fostei Bănci Ardelene. Mai târziu a fost preluată de tata. Închid ochii și văd multe mâini, răsfoind. Librăria era o poveste în sine, stăteam ore întregi și urmăream acele mâini, diferite, căutând. Când eram mică, îmi imaginam că toţi acei oameni citeau cu mâinile. Se vorbea în șoaptă, se puneau deoparte unele cărți, se așezau pe primul raft altele. Plănuiam ca atunci când voi fi mare și voi ști să citesc, să iau acasă toate cărțile din primul raft și să caut în ele, cu mâinile, așa cum fac toţi acești oameni din librăria bunicii. Dar dintre oamenii de atunci ai Orăştiei, cel mai mult îmi plăceau călugărițele franciscane. Le vedeam prin oraş cu gulerele lor mari, rotunde și albe, cu capișoanele negre, cu borduri. Erau tinere și foarte frumoase. Auzisem că sunt licențiate, nu știam ce înseamnă, dar mă gândeam că e ceva important. Dădeau ore de germană, vocea lor era ca un cântec, copiii le adorau. În curtea mânăstirii era un mic parc care avea în mijlocul său un lac cu nuferi și lebede! Mânăstirea s-a desființat în 1948, când s-a desființat și liceul de fete, după o nouă reformă în învățământ. Să vezi toţi acești oameni minunați, pregătindu-se cu emoție pentru seara Crăciunului, era în sine o sărbătoare, un spectacol!

Era o efervescență a meșteșugurilor oferind semenilor o varietate de servicii calificate, asigurându-le îmbrăcămintea (croitorii Medrea și Borcan de pe Drumul Țării, croitorie pentru dame – Iduco și doamna Brichel din Mahala, cojocarii Depcea din Mahala și Ciobanu de pe Drumul Țării, blănăria lui Szekey, din care așa cum am mai spus s-a născut Fabrica Vidra), încălțămintea (Fabrica de bocanci a lui Baci, confecționarea pantofilor – Sida, Vințan din str. Râului;  reparații încălțăminte – Curuț și Aldea de pe str. Căstăului), textile (Zobel și Levizki), materiale de construcții (Fabrica de țiglă a familiei Wegner, preluată apoi de Herbagen, depozitul de materiale de construcții al lui Gruntel și Vulpe), construirea și zugrăvirea gospodăriilor ( zidarii Teodorescu, Popa și Florea din Zăvoi, zugravii Moloț, Călin, Stroe), mobilierul casei (tâmplarul Todea și Wacz), confecționarea diverselor obiecte gospodărești – cetârne, stropitori (tinichigiii Opric și Moga din Târgul de Fân), vopsitorie lână și textile (Bursan din Piața Mare), confecționarea și comercializarea de lumânări și săpun (Bregkner din str. Viilor) etc.

Erau ritmic și bine aprovizionate măcelăriile lui Ispas, Măglaș, Văidian. O mare căutare aveau virșlele din carne de capră,  comercializate în baza comenzilor sau în târgurile și piețele acelor vremuri (vestiți erau virșlarii, Mocanu, Benea). Fabrica de spirt a lui Schuleri, preluată de Grunther e amintită și acum de coșul înalt care se mai păstrează.

Cu mijloacelor de transport specifice vremii (căruțe, șarete, trăsuri ) și a lucrărilor la câmp cu atelaje confecționate în atelierele de profil erau atelierele de rotărie (al lui  Gligor, al lui Urban Posdina, al lui Picu Alexandru de pe Căstăului),  de fierărie (atelierul lui Stârc Avram și Pricăjean), de lăcătuși în confecționarea pieselor din metal (Vârlan de pe Căstăului și Sassler din Viilor).

În acele vremuri, conta reputația de buni meseriași, pe profesionalismul și moralitatea cărora clienții se puteau baza, pentru că meșteșugarii dobândeau  brevetul de meșter calificat în urma pregătirii teoretice și practice, evaluate printr-un examen serios. Cuvântul dat era respectat, având valoarea documentului scris, iar morala creștină se reflecta în hărnicie, corectitudine și credința că lăcomia și necinstea se pedepsesc de către Cel Atotputernic.

Comercianții erau apreciați pentru marfa de calitate oferită, dar și pentru solicitudinea față de cumpărători ( Drogheria lui Lep, textilele lui Țobel și Levițki, metrajul lui Teodorescu, feroneria lui Kuales,  sticlăria lui Rehner,  produsele de uz gospodăresc comercializate în prăvăliile lui Schelker și Ferenz, , bijuteria lui Țanc, prăvăliile de pantofi de damă a lui Stern, dar și cele cu pantofi pentru bărbați și diverse articole de pielărie al lui Roth etc.). Alimentara lui Zaharie, magazinul  Vulcu din centru orașului, dar și magazinele de cartier asigurau necesarul populației din zonă (Preisig, Khon). Farmaciile lui Vlad și Faragó, care a pus bazele vestitei Societății Digitalis, actuala Fares, preparau și vindeau medicamente și ceaiuri.

Agricultorii muncind zi-lumină cu toți membrii familiei, împreună cu eventualii angajați, permanenți sau sezonieri, asigurând produsele necesare hranei oamenilor și animalelor, comercializate în piețele săptămânale. Munceau mult și crescătorii de animale, fie că asigurau produsele necesare familiei.

Mințile luminate de la începutul sec. al XX-lea considerau că sunt necesare școli tehnice și comerciale, în care meșteșugarii și negustorii să dobândească cunoștințele necesare meseriei practicate. În acel context, s-a înființat  la Orăștie, în 1924, Școala de artă și meserii, care funcționa  în clădirea de lângă Moara Cetății, având secțiile de tâmplărie, rotărie, fierărie, treptat și altele, asigurând modalități diversificate, dar necesare, de pregătire teoretică și practică a viitorilor meseriași.

Oamenii trăiau în armonie și bună înțelegere, chiar dacă erau de etnii diferite ( români, sași, evrei, unguri, țigani etc.), respectându-se și ajutându-se la nevoie. La sărbători și în zilele de odihnă, familiile și prietenii se întâlneau la localurile din oraș, povestind la un grătar și la o halbă de bere, bucurându-se de companiile unora sau ale altora (restaurantele Coroana, Central, al lui Lupan, Silvestru, Posdina etc.). Duminica și în zilele de sărbătoare, cofetăriile (Karres) vindeau prăjituri, sortimente de dulciuri și înghețată, iar brutăriile (Muller, Baumann, Sobeck) făceau produse de panificație căutate de orăștieni. Și multe mai erau și nu mai sunt. Nostalgia bat-o vina!